Despre misoginismul sistemic (I)

Asta se întâmplă în trei feluri distincte. Întâi, la muncă de acelaşi fel şi egală, femeile sunt plătite mai prost decât bărbaţii. În al doilea rând, femeile sunt orientate preponderent către domenii economice mai degrabă prost plătite – educaţie, asistenţă publică, asistenţă medicală – pe când în domeniile bine plătite (IT, zona financiară etc.) forţa de muncă e preponderent masculină.

În fine, în al treilea rând, pe lângă munca plătită femeile fac şi muncă neplătită – gătit, spălat, călcat, curăţenie, îngrijirea copilului etc. – ceea ce înseamnă că chiar dacă la muncă egală femeile ar fi plătite la fel ca bărbaţii, ele tot ar rămâne mai prost plătite, fiindcă pe ansamblu ele muncesc mai mult decât bărbaţii dacă includem şi munca neplătită.

Când vorbim de misoginismul instituţional ne gândim, iarăşi, la reprezentarea disproporţionată a bărbaţilor în raport cu femeile în zonele de decizie publică (în principal, în parlament şi în guvern).

Motivul principal pentru care e absolută nevoie de reprezentare egală (deci de introducerea cotelor de gen) e acela că femeile au, inevitabil, experienţe diferite de cele ale bărbaţilor – experienţe la care bărbaţii sunt orbi din simplul motiv că nu se confruntă cu ele şi astfel n-au cum să le vadă.

Indiferent că sunt de stânga, de centru sau de dreapta, conservatoare sau progresiste, feministe, antifeministe sau indiferente faţă de feminism, femeile se confruntă şi se vor confrunta întotdeauna cu probleme care, pe alocuri, diferă semnificativ de cele ale bărbaţilor.

Să luăm, de exemplu, tema sărăciei. Nu doar că, în anumite contexte, femeile sunt afectate de sărăcie într-un mod disproporţionat de mare în raport cu bărbaţii, dar modul în care ele sunt afectate de sărăcie poate diferi semnificativ de cel în care bărbaţii sunt afectaţi – ceea ce obligă la gândirea de soluţii diferite de combatere a sărăciei.

Acelaşi lucru e valabil şi în cazul libertăţii antreprenoriale sau al expertizei manageriale. În general, atunci când o temă e prezentată ca fiind neutră din punct de vedere al genului, în realitate ea e construită şi dezvoltată ţinând cont exclusiv de modul în care bărbaţii sunt afectaţi de ea.

Atâta vreme cât femeile nu vor avea în mod real un cuvânt egal de spus cu cel al bărbaţilor, anumite tipuri de probleme vor rămâne invizibile.

Iar lucrurile astea se întâmplă peste tot în lume, inclusiv în statele cu o democraţie avansată. Ceea ce înseamnă că misoginsmul instituţional afectează toate femeile, indiferent de statut social, de nivel de venit, de nivel de educaţie, de culoare a pielii şamd. Vorbim deci de un misoginism de care, ca femeie, pur şi simplu nu ai cum să scapi, indiferent unde te-ai afla pe scara socială.

Am să prezint aici o listă, inevitabil incompletă, a modurilor mai subtile în care se manifestă misoginismul sistemic, dincolo de reprezentarea politică inegală şi de plata inegală.

1. Cobaii. Înainte de a începe producţia unui medicament, producătorii sunt ţinuţi să efectueze teste care să constate cu suficientă certitudine efectele principale şi cele secundare ale respectivului medicament.

Primele seturi de teste au loc pe animale. Problema este că animalele testate sunt preponderent masculi, în ideea că ele reflectă astfel efectele pe care respectivul medicament le-ar avea asupra unui mascul de sapiens.

Principiul aici e misogin by design: prototipul omului generic e masculul, deci dacă medicamentul respectiv va funcţiona într-un anume fel în cazul corpurilor de bărbaţi, ele vor funcţiona la fel şi în cazul femeilor, în ciuda diferenţelor anatomice şi biologice dintre cele două subspecii de sapiens.

Aşa se face că efectele secundare ale medicamentului X pot fi diferite la femei, dar lucrul ăsta nu e niciodată menţionat în prospect. În general, efectele secundare asupra femeilor nu sunt testate. Iar asta e o practică generalizată.

2. Instrumentele de obstretică-ginecologie. Ele au fost concepute de bărbaţi, şi seamănă mult prea mult cu nişte instrumente de tortură, mai ales speculul, pentru ca femeile să se simtă confortabil cu ele.

Chiar şi atunci când designul nu este neapărat o problemă, medicii nu sunt în general instruiţi să ţină cont de specificul anatomic al femeilor – de exemplu, să verifice mai întâi lungimea canalului vaginal pentru a decide ce instrument vor folosi – şi astfel experienţa pacientei e întotdeauna neplăcută.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist