Digitalii

Putem lăsa deoparte amănuntul că echi­valentele româneşti ale celor două denumiri englezeşti sunt nişte furculiţioane de toată frumuseţea. Ne interesează mai mult să arătăm la ce realităţi se referă acestea. În accepţia lui Prensky, un nativ digital este un om nou, un reprezentant al valului de fiinţe umane crescute în mediul computerelor, consolelor, playerelor, telefoanelor etc., adică în mijlocul electronicelor pe care foarte mulţi dintre contemporani le utili­zează zilnic. În opinia autorului menţionat, un absolvent tipic de liceu petrece mai puţin de 5.000 de ore din viaţă în tovărăşia cărţilor. În schimb, acelaşi absolvent va fi petrecut peste 10.000 de ore în compania jocurilor video şi vreo 20.000 de ore de privit la televizor. Cu alte cuvinte, mai bine de trei ani din viaţa unui tânăr american ar fi, în medie, rezervaţi jucăriilor şi uneltelor digitale. În acest răstimp, nativul digital ajunge să stăpânească un cod distinct, limbajul digital, indiferent că acesta e „vorbit“ cu tastatura, cu mouse-ul sau cu ecranul tactil. Oamenii care aparţin acestei generaţii fac parte, în viziunea lui Prensky, din generaţia D[igitală].

Imigrantul digital trăieşte în cealaltă emisferă a planetei pe care o stăpânesc nativii digitali. Un imigrant digital nu este altcineva decât un om obişnuit care a deprins, cu mai mult sau mai puţin succes, să trăiască în lumea digitală şi să valorifice, pe cât de bine se pricepe, codificările pe care le întrebuinţează nativii digitali. Altfel spus, imigrantul digital se ajută de device-uri şi gadget-uri aşa cum s-ar sluji cineva de o limbă străină învăţată mai mult de nevoie decât de voie. În loc să trimită cuiva un link, imigrantul digital stabileşte o întrevedere pentru a le arăta celorlalţi ce a descoperit. În loc să gâdile un ecran, el preferă să citească o carte. Cine îşi tipăreşte e-mailurile pentru a le citi sau documentele pentru a le corecta este, crede Prensky, un imigrant digital. Grea pribegie!

Cele două populaţii trăiesc în tensiune. Conflictele au, în primul rând, izvor semiotic. Limba din cărţi la care recurg imigranţii digitali pentru a comunica nu e pe potriva codurilor utilizate de nativii digitali, mai degrabă impregnaţi de imagini şi de filme decât de texte. În raport cu digi­speak-ul vehiculat în universul electronic, practicile de comunicare ale imigranţilor digitali par învechite şi dificil de adoptat. Prensky afirmă că din această tensiune rezultă eşecul educaţiei cu miez textual. Aşa cum, pentru nativul digital, un imigrant di­gi­tal pare un străin abia coborât, cu plasa de rafie, din compartimentul de pixeli al unui vagon de fibră optică, tot astfel, în mintea imigrantului digital, deprinderile comu­nicative ale nativilor digitali par de neîn­ţeles. În ochii unora, ceilalţi par analfabeţi.

Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu teza formulată de Prensky, putem să acceptăm că, pentru unii oameni, mediul di­gital acţionează ca o barieră, în timp ce pentru alţii funcţionează ca o trambulină. S-ar zice că în oamenii prezentului se dă o luptă între două făpturi invizibile, cea literală şi cea digitală. Când una din ele iese la iveală, cealaltă amuţeşte. În fiecare dr. Bruce Banner, expunerea la lumea digitală creează câte un Hulk.

Fără a lua calea partizanatului, aşa cum procedează Marc Prensky atunci când sus­ţine că educatorii-imigranţi digitali eşuează în a coopera cu nativii digitali, în condiţiile în care primii nu deprind limbajul celor din urmă, ar fi interesant de alcătuit o galerie mai largă şi mai nuanţată de personaje care se perindă zilnic prin lumea digitală.

Totuşi, de dragul speculaţiei, să admitem că actualul univers digital ar fi populat cu indigeni şi cu migranţi digitali. Să admitem şi că mintea şi limbajul autohtonilor sunt – după cum susţine Prensky – superioare re­sur­selor tradiţionale de gândire şi de co­municare aflate la dispoziţia nou-veniţilor.

Întrebarea care mă bântuie după ce am citit în format electronic foarte citatul articol al lui Marc Prensky este următoarea, dragi cititori: ce vom face noi, ca digitali (fie autohtoni, fie de bejenie), atunci când ni se vor tăia, ca pe vremuri, lumina, apa şi căldura? Vom folosi, cât ne ţine bateria, lan­terna de la telefon sau vom încerca să facem focul cu cele ce ne cad la îndemână?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi