Din poveştile tatei

Cam aşa trebuie să fi simţit şi tata. Era indiferent la critica lumii, la judecarea, eventual, condamnarea mai-marilor lumii, de pildă, care declanşează războaiele. Nu se simţea niciodată nedreptăţit de viaţă. În simplicitatea şi sinceritatea tonului lui nu osândea niciodată pe nimeni. Nu se revolta niciodată, nici măcar în zeflemea.

Rar totuşi trebuie să fi simţit nevoia să vorbească totuşi de război, dar nu mamei sau nouă, copiilor. Când i se umplea sufletul ca în retorte neştiute cu poveştile de altădată, ieşea la poartă şi aştepta să vadă cine trece pe drum. Alegea. Aştepta-aştepta, se chitea-se chitea, răspunde la saluturi şi contempla – o plăcere moromeţiană a contemplaţiei.

– Măi, Petruţă, ia vină încoace! îi făcea unuia semn cu mâna.

– Nu, bădie Jănică, că am treabă, zicea acela cu jumătate de gură: parcă ar fi plecat, parcă ar fi rămas.

– Hai-hai oleacă. Lasă treburile pe altă dată. Că n-au intrat zilele în sac.

Şi Petruţă, sau Vasile sau Benone, pe care îl nimerea cu sufletul tata, se oprea. Cam bănuia el despre ce-i vorba. Se înfundau „în dos”, unde era o magazie. Acolo ţinea tata butoaiele cu vin. Stăteau cu câte un pahar de vin în mână şi povesteau: cum a uitat tata nişte lăzi de muniţie la cota nu ştiu care din Tatra şi ofiţerul i-a ordonat după aceea să le aducă în pasul piticului; cum în Cehia erau oameni gospodari, iar în Slovacia mai puţin, ca pe la noi, şi cum a întâlnit români pe acolo, gospodari de frunte, vorbeau româneşte, stricat, dar vorbeau; cum ţiganul Cerbu, servantul lui de tun, s-a dat în dragoste cu o ţigancă unguroaică, când au trecut prin Ungaria.

Cerbu ăsta – aşa îi era porecla, avea nişte buze împletite, ca de cerb – revenea des în poveştile lui tata. Nu ştiu cât erau adevărate şi cât inventate, dar Cerbu era un adevărat personaj. Unul de Hollywood. Că şi avea o dantură albă, perfectă, de vedetă de Hollywood. Şi-n Ungaria, cum ziceam, s-a îngurluit cu ţiganca asta unguroaică. Ţinea unguroaica la el de mamă-mamă şi nu voia să-l lase cu nici un chip. Când au plecat mai departe spre Austria, unguroaica a lăsat toate şi se ţinea după Cerbu. Au trebuit să tragă cu armele şi s-o sperie, ca s-o întoarcă din drum.

Cerbu era mare figură! Când s-a întors din război, a umblat cu mai multe muieri, deşi el era însurat cu una uscată şi slabă ca un ţâr, dar cu burta mare de ziceai că-i veşnic gravidă. Lumea îi zicea Oarba, fiindcă avea nişte ochelari cu dioptrii cât fundul de sticlă, dar nu orice sticlă, ci din alea de şampanie. Nu ştiu ce mai zărea prin fundurile alea de sticlă, în orice caz pe Cerbu nu-l zărea, fiindcă ăsta şi prin anii  '70, om bătrân de-acuma, a lăsat-o pe Oarba şi a început să se tragă în bărci cu una tânără, de vreo treizeci de ani. Şi-au făcut un bordei pe deal şi trăiau acolo ca doi yoghini ai Capcanei Karmice, cum zice Sadhguru. Cerbu şi Julieta le zicea lumea în zeflemea, pe ea o chema Jana. Au venit băieţii lui Cerbu la el şi i-au spus:

– Hai, tată, acasă, că ne faci de ruşine. Ţigani-ţigani, dar nici chiar aşa! Lasă curva şi beţiva dracului.

Că, am uitat să spun, Jana mai era şi beţivă. Pentru un ţoi de rachiu îşi ridica fusta şi-şi arăta păsărica la toţi ţingăii din piaţă, care râdeau de se prăpădeau. Că umbla năucă prin piaţă, îi dădeau ţăranii câte-o pară, câte-un pumn de cireşe şi o stropeau cu apă când o vedeau cu burta aia mare. Ziceau că e gravidă, iar înainte era obiceiul să stropeşti gravidele când le întâlneai, că asta însemna spor şi belşug. Că şi Jana, ca şi Oarba, aveau burta mare. Se vede treaba că lui Cerbu, din cine ştie ce motiv neexplicat nici măcar de Freud, îi plăceau femeile cu burta mare. În orice caz, dracului, ce citiţi acum e o proză – de aia au apărut brusc, din neatenţia prozatorului sau din cine ştie ce hachiţe ale lui, două femei cu burta mare.

Şi uite aşa, „în dos”, cu poveşti din astea o ţinea tata până în adânc de noapte. Cu megieşii lui sau cu consătenii adunaţi de pe drum. Cu câte un pahar de vin uitat în mână, rezemaţi de vreo balercă sau de teasc. Tata le dădea câte o cioarsă de cuţit în mână şi ei tăiau câte o bucăţică din şuncile agăţate cu sfoară sau cu câte o bucată de sârmă şi le mâncau ca aperitiv, fără să ştie ce înseamnă aperitiv (în treacăt fie spus, nici eu nu ştiu exact ce înseamnă). Iar eu căscam ochii mari la tata şi mă gândeam că aşa, cu paharul în mână şi bondiţa în spate, cu ochii duioşi şi rotunzi, tata ar putea fi Sfântul Serafim din Sarov. Că aveam o icoană cu sfântul ăsta acasă. Şi caneaua, neînchisă bine, picura: pic-pic! pic-pic! pic-pic! Iar afară picura tăcerea toamnei.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist