Doamna profesoară de franceză

La fel ca mulţi alţi români din generaţia mea sau mai vârstnici, am aflat de gesturile de protest ale doamnei Doina Cornea din programele Europei Libere, în anii ’80. Foarte probabil, chiar din 1982, momentul primei scrisori. Îmi vine greu să-mi amintesc exact contextul intern, dar reţin că luarea sa de poziţie venea la scurt timp după ce regimul comunist polonez lansase contraatacul împotriva sindicatului liber "Solidaritatea" (instituirea legii marţiale, în decembrie 1981). După atâţia ani, îmi rămâne în minte această legătură, deşi începusem să aflu tot mai multe despre dizidenţa sovietică, opoziţia civică cehoslovacă şi alte câteva mişcări de "interior".

Am înţeles câte ceva – atât cât o permiteau resursele unui licean – şi despre diferenţa dintre aceste acte şi demersurile întreprinse din exil. Mai precis, de ce regimurile comuniste le considerau mai grave pe primele şi de ce uneori îi forţau pe oponenţi să-şi părăsească ţara. Aceasta fusese şi strategia conducerii de la Bucureşti în privinţa lui Paul Goma, personalitatea despre care cred că se vorbea cel mai mult, în acei ani, pe frecvenţa Europei Libere. Situaţia avea să se echilibreze, într-un fel, prin acţiunea Doinei Cornea – ceea ce nu înseamnă că încerc să minimalizez în vreun fel contribuţia celorlalte nume asociate încă din acea vreme cu rezistenţa împotriva regimului Ceauşescu. Nu au fost, din păcate, prea multe.

Pe măsură ce poziţiile publice ale Doinei Cornea deveneau mai frecvente, mi-am pus întrebări despre strategia autorităţilor. Mai ales în condiţiile în care fiica doamnei Cornea, Ariadna Combes, era stabilită în Franţa şi devenise o voce puternică a exilului, ar fi fost de aşteptat ca Securitatea (şi anexele ei) să încerce s-o convingă ori s-o constrângă pe doamna Cornea să plece. Aşadar, probabil că aceasta nu dorea să-şi părăsească ţara. Pe de altă parte, am înţeles că ambiţiile de imagine externă ale lui Nicolae Ceauşescu făceau ca regimul să nu dorească reprimarea brutală a protestului doamnei Cornea – spre exemplu, aruncarea ei în închisoare în baza unor acuzaţii inventate, de drept comun. Ceea ce se dorea, aşadar, era o confruntare de uzură care să ducă, în final, la înfrângerea şi supunerea ei.

Nu îmi pot aminti acum relatări despre violenţele fizice la care a fost supusă doamna Doina Cornea, de-a lungul timpului. S-ar putea să fi fost mai multe asemenea episoade, dar cel mai cunoscut – lovirea ei în propria casă de către miliţianul ce o "păzea" – s-ar putea să fi survenit în perioada "arestului la domiciliu" neoficial de după revolta muncitorească de la Braşov, oraşul ei natal. Înainte de asta fusese o perioadă de detenţie, cu anchete şi presiuni dure. Solidarizarea Doinei Cornea cu demonstranţii din Braşov marcase, probabil, depăşirea unui prag: a ieşi în stradă şi a împărţi manifeste este un act mai direct şi mai periculos decât luările de poziţie de la Europa Liberă sau încercările de a coagula proteste în Universitate. Strategiile de teroare ale regimurilor post-staliniste se doresc clare şi bine calibrate.  

Cât priveşte cariera doamnei Cornea la universitatea clujeană după iniţierea protestului, evident că ea s-a dovedit scurtă şi dezamăgitoare. Scurtă, întrucât concedierea ei (1983) era o reacţie normală din partea unui regim ce nu-şi propunea în primul rând să-i provoace dificultăţi materiale, deşi nici acest aspect nu trebuie neglijat. Totuşi, din atitudinea generală a Securităţii reiese că mult mai importantă era izolarea socială a doamnei Cornea: faţă de colegi şi mai ales faţă de studenţi. Din nou, ne aflăm în faţa unor ingrediente obligatorii în reţeta represiunii specifice locului şi epocii.

Dar, oricât şi-au dorit cei însărcinaţi cu menţinerea liniştii politice pe malurile Someşului (şi în întreaga ţară), doamna profesoară de franceză s-a dovedit mai puternică. Am văzut pentru prima dată chipul Doinei Cornea după 22 decembrie 1989 şi, inevitabil, am făcut legătura cu vocea şi cu tot ceea ce ştiam despre ea. Părea să cumuleze într-un mod cu totul special exact acele calităţi în faţa cărora regimurile represive sunt vulnerabile: aparentă fragilitate fizică, tărie de caracter, rigoare morală. A câştigat bătălia ei cu regimul Ceauşescu şi ne-a ajutat s-o câştigăm pe cea colectivă. Tratamentul la care a fost supusă de către unii (mulţi) concetăţeni în perioada post-decembristă este, până la urmă, nerelevant. Doina Cornea nu a avut "majoritate" nici înainte, nici după 1989, dar asta n-a împiedicat-o să fie printre cei (puţini) care schimbă istoria.