Editorial de vacanţă

Prima parte. Cu mulţi ani în urmă, pe când îmi lustruiam coatele costumului de tergal în banca din gimnaziu, în mijlocul unui colectiv de vreo 43 de elevi de toate soiurile, profesorul de geografie ne-a spus o poveste stranie. Fiindcă lecţia din manualul jerpelit, transmis de la o generaţie la alta, era despre apă, proful, după ce a privit conspirativ în stânga şi în dreapta, baleind întreaga clasă, ne-a împărtăşit ceea ce părea un teribil secret de stat. Subliniind ritos faptul că extrem de puţini români cunosc acest lucru, ne-a anunţat că ţara noastră deţine una dintre cele mai mari rezerve de apă dulce din lume, la care se va apela doar după declanşarea războaielor mondiale pentru apă. Pe toţi 43 ne-a trecut atunci un fior!

Cu precizarea că nu-mi aduc aminte ca dascălul să fi pomenit vreun nume, el ne-a povestit că un inginer geolog genial a descoperit în subteran, de-a lungul sudului României, un fluviu uriaş, cu un debit superior Dunării, ce se vărsa în Marea Neagră într-un loc ţinut secret de autorităţile comuniste. Fireşte, eu, cel puţin, mi-am imaginat în acel moment o aventură în maniera lui Jules Verne (tocmai îi devoram cărţile din ciclul Călătoriilor extraordinare). Cu ochii minţii, vedeam o apă curgătoare imensă, plină de sirene, balene ucigaşe şi alte vieţuitoare necunoscute, ce putea transporta corăbii şi vapoare spre destinaţii subpământene dintre cele mai exotice. Mi-ar fi plăcut să fiu unul dintre primii ei exploratori.

Anii au trecut, am ajuns student politehnist, dar povestea mi-a rămas în cap şi într-o discuţie cu un alt profesor de geografie am abordat precaut (trăiam încă în comunism) subiectul fluviului misterios. Tipul, nu foarte competent, mi-a răspuns că întreaga chestiune era o tâmpenie, că a existat într-adevăr un imbecil care a susţinut această teorie, dar că a sfârşit în închisoare din cauza excentricităţilor sale. O adâncă tristeţe m-a încercat atunci, căci visul meu din copilărie nu mai putea fi dus la îndeplinire.

A doua parte. Nu ştiu alţii cum gândesc, dar eu cred că până la primul război mondial al apei nu mai este atât de mult. Secetele repetate din Europa, distrugerea ecosistemelor umede din America, Africa, Asia, epuizarea resurselor, înmulţirea populaţiei din zonele sărace, încălzirea climei etc. sunt semne evidente ale unei crize globale inevitabile. Acţiuni care astăzi pot părea doar nişte gesturi disperate ale unor fermieri deznădăjduiţi, precum blocarea ori devierea cursurilor de apă, pot reprezenta în viitorul apropiat causa belli. Cum setea dă de-a dreptul, conflicte aparent banale dublate de contexte politice nefavorabile pot degenera rapid în războaie continentale. Închipuiţi-vă doar că, într-un singur an, mânaţi de sete, dar şi de foame, zeci de milioane de africani şi asiatici vor lua cu asalt Europa. Nu-i poate primi Germania pe toţi chiar dacă ar dori! Ne vom întoarce – nu-i aşa? – la perioada marilor migraţii ce au distrus civilizaţii măreţe pentru a pune bazele altora. Sau nu.

Date fiind împrejurările tot mai vitrege, indiferenţa conducătorilor devine cu atât mai condamnabilă. Încă o dată, statul român arată complet nepregătit pentru a face faţă unei crize a apei. Aceiaşi indivizi din PSD care au participat, la începutul anilor 1990, la distrugerea sistemelor de irigaţii, se laudă acum cu refacerea sistemelor de irigaţii. Doar că, pe teren, situaţia se prezintă altfel. Se vorbeşte din nou despre canale ce vor lega marile cursuri de apă între ele, despre râuri navigabile şi porturi moderne, despre alte lacuri de acumulare de dimensiuni colosale, dar cine să le facă? Politicienii sunt mult mai preocupaţi să găsească bani pentru pensiile speciale care cresc mai rapid ca debitul Amazonului în sezonul ploios.  

Epilog. Mai demult, dar după apariţia internetului, documentându-mă pentru un material oarecare, am accesat articolul referitor la Marea Neagră din Wikipedia. Spre stupoarea mea, am găsit acolo o menţiune despre fluviul misterios. Iat-o: „În august 2010, un grup de cercetători britanici de la Universitatea din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei. Scurgerea de apă freatică se găseşte aproximativ sub valea Carasu, provine parţial şi din Dunăre, şi ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constanţei, oraş ale cărui puţuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafaţă, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al şaselea din lume, din punctul de vedere al debitului. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri şi pe o lărgime de peste 800 de metri, iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe oră.”

În mod curios, deşi informaţia este acum accesibilă publicului larg, foarte puţini români, inclusiv constănţeni, au cunoştintă despre acest lucru. Desigur, Wikipedia nu este sursa autorizată de documentare, iar o comparaţie între ediţia românească şi cea în engleză pe subiect este lămuritoare. Ediţia românească citează un articol dubios din „Cotidianul”, în timp de ediţia în limba engleză, ultima variantă, vorbeşte mai degrabă de un râu subteran cu apă sărată, care îşi are originea în Bosfor. În orice caz, nu spuneţi autorităţilor de „existenţa” fluviului în cauză. S-ar putea lăsa pe tânjală la gândul că natura subterană a rezolvat problema apei în România.