Eşecul republicii

„Rezistenţa“ nu mai este suficientă. Mişcarea „Rezist“ şi-a epuizat resursele de energie. A rămas fără timp şi soluţii în faţa tăvălugului condus de Liviu Dragnea, care apasă nebun pe acceleraţie. Finalul se întrevede înfiorător de clar şi este un scenariu negru, complet lipsit de speranţă: divorţul regimului PSD-Dragnea de structurile europene şi instituirea fără menajamente a unui regim iliberal şi plenar mafiotizat.

Dacă nu se întâmplă nimic, urmează o lungă agonie. Una în care o parte a societăţii se va minţi pe sine că „dracul nu e chiar atât de negru“, că „trecem noi şi peste asta“. De fapt, se vor relua toate formulele acomodante şi laşe cu care bunicii şi părinţii noştri au ieşit mutilaţi mental din comunism, nerevenindu-şi vreodată. Acea parte a societăţii va asista la vânătoarea de „şobolani“„sorosişti“, la lupte imaginare cu „statul paralel“, cu inamici inventaţi, să se ascundă abuzurile, incompetenţa, hoţia, cu campanii de fake-newsuri coordonate de partidul-stat şi mistificarea realităţii (vezi cazul Halep-Firea), cu cenzură şi intimidarea tuturor formelor alternative de exprimare politică, intimidarea ONG-urilor şi sugrumarea libertăţilor civile.

Nu e nimic nou sub soare. Cine nu vrea să calce pe calea bătătorită a umilinţei, a anihilării demnităţii şi libertăţii, mai are două alegeri onorabile de salvare: emigraţia sau revoluţia.

Cu seria deciziilor luate în ultimul an de Curtea Constituţională, România nu-şi mai poate reveni vreodată. CCR nu numai că fentează orice dialog cu Comisia de la Veneţia, autoritatea europeană în materie de constituţii democratice, dar şi-a atribuit abuziv până şi capacitatea de a stabili dacă România încalcă Tratatul de Aderare la UE, plasând dreptul european într-o poziţie inferioară „identităţii constituţionale naţionale“. În timpul vizitei la Moscova, preşedintele CCR, Valer Dorneanu, probabil a obţinut expertiza în suvernism, punct forte al ideologiei putiniste.

Actualul montaj şi arhitectura proiectată de CCR asupra statului printr-o serie de decizii controversate şi încurcate nu se mai pot „repara“, „corija“, „îndrepta“. Rămân stabilite, în teorie, pentru totdeauna. Vă place sau nu, aberaţia e că ne numim republică semiprezidenţială, cu un preşedinte ales prin cea mai reprezentativă consultare electorală, dar el e pus de CCR să execute dispoziţiile unui super-ministru al Justiţiei, un instrument pur politic. Funcţia prezidenţială nu e doar golită de conţinut, cât puterea de control pe viitor este predată în mâinile unor borfaşi coordonaţi de un infractor. Demiterea şefei DNA, la care CCR îl obligă pe preşedinte, înseamnă pe viitor omologarea pârghiei politice prin care partidul-stat va decide cine trăieşte şi cine moare după anchete, selecţia şi revocarea tuturor procurorilor şi statutul lor în România.

Pe scurt, dacă prevederile constituţiei iliesciene, aşa cum sunt ele intrepretate de CCR, permit revenirea la forme de aservire a justiţiei şi dizolvarea în forme hidoase a statului de drept, la distrugerea echilibrului puterilor în stat, la reinventarea treptată a privilegiilor, abuzurilor, impunităţilor, aceasta consfinţeşte eşecul republicii. O asemenea derivă fatală trebuie stopată cu orice preţ. Republica poate fi resetată doar printr-un nou pact constituţional. Prin „revoluţie“ înţeleg resetarea constituţională a României, inclusiv redefinirea statutului şi calitatea profesională a judecătorilor curţii, majoritatea nişte politruci de carieră ajunşi semizei. Avem nevoie de un nou pact constituţional şi de noi gardieni la uşa constituţiei, pentru că actualul text şi interpreţii lui nu reuşesc să blocheze tentativele de acaparare a puterii în această nouă eră a autocraţiilor.

Cum se poate ajunge la acest lucru? Printr-un referendum legat de revizuirea constituţiei, combinat cu o amplă presiune populară, cum probabil ia în calcul preşedintele. Sau, în caz de eşec al negocierilor politice, prin mijloace disperate, în care o mână de „nebuni“ vor fi dipuşi să se sacrifice, provocând de-a dreptul o mişcare în stare să ducă la căderea regimului Dragnea. Ne trebuie o mână de „nebuni“ dispuşi să se sacrifice. S-ar putea să nu fie nevoie de mulţi, dar să fie hotărâţi.