Experimentul Închisorii de la Stanford

În 1971 la Universitatea din Stanford, un grup de psihologi conduşi de profesorul Philip Zimbardo au organizat un experiment care să mimeze condiţiile unei închisori şi efectele pe care le are aceasta asupra indivizilor obişnuiţi. Printr-un simplu anunţ în ziar au fost selectaţi 24 de studenţi ai universităţii care s-au oferit voluntar să participe, în schimbul unei sume care azi pare derizorie, respectiv 15 dolari pe zi. Iniţial totul trebuia să dureze aproximativ două săptămâni, în funcţie de condiţiile apărute. Toţi cei implicaţi erau stabili emoţional şi sănătoşi fizic. Aceştia au fost informaţi despre aspectele şi cerinţele experimentului şi s-au declarat de acord cu ele. Nu a existat nicio informaţie ascunsă, toţi ştiau în ce se bagă, dar nimeni nu ştia cum aveau să evolueze lucrurile. Cu alte cuvinte, restul depindea numai de ei.

Au fost construite în chiar subsolul Universităţii câteva celule care reproduceau întocmai pe cele reale dintr-un penitenciar. S-au achiziţionat paturi, haine şi accesorii specifice pentru toţi. Gardienii urmau să poarte costume tipizate, bastoane de lemn şi ochelari de soare, „puşcăriaşii” doar cămăşi cu marcaje. Cei din urmă aveau numere inscripţionate pe haine în loc de nume.

Gardienii au fost instruiţi să se adreseze deţinuţilor doar după numărul lor de înregistrare şi să recurgă la orice mijloace în afară de violenţă fizică pentru a-i ţine sub control. Li s-a permis în schimb umilirea verbală şi recurgerea la gesturi de orice fel care să aibă ca rezultat supunerea totală şi menţinerea ordinii şi a disciplinei. Cei din celule trebuiau să urmeze instrucţiunile celor dintâi.

Chiar din prima zi fiecare şi-a luat în serios rolul. „Infractorii” au fost „arestaţi” de un poliţist adevărat cooptat special în acest scop, au fost încătuşaţi, transportaţi cu sunet de sirenă la locaţia stabilită de la universitate, apoi percheziţionaţi, deposedaţi de tot ce aveau la ei, îmbrăcaţi în noile „costume” care erau pe mărimi universale, fără chiloţi, cu plase speciale de păr pe cap, apoi duşi în celule.

La ora 2:30 din a doua noapte deţinuţii au protestat împotriva gardienilor care strigau, fluierau şi băteau din bastoane pentru deşteptare. Mai mult decât atât, aceştia şi-au rupt de pe haine numerele de identificare, au refuzat să iasă în curte pentru a mânca, şi-au scos de pe cap plasele de păr şi au insultat gardienii. Ca răspuns cei din urmă i-au împroşcat cu sprayuri pentru a restabili controlul şi au chemat pe alţii pentru întăriri. Drept pedeapsă i-au lăsat apoi pe răzvrătiţi în pielea goală, le-au luat saltelele de la paturi şi au trimis pe principalii instigatori în camera de izolare.

În a treia zi, condamnaţii care fuseseră cuminţi au fost recompensaţi, dându-li-se înapoi saltelele de pat şi hainele. Aceştia au fost, de asemenea, cei care au primit mâncare, ceilalţi rămânând flămânzi. După 12 ore de pedeapsă şi cei din urmă s-au putut întoarce în celulele lor, dar fără paturi. Aceştia au fost în plus umiliţi prin diverse metode: au trebuit să facă flotări sau alte mişcări fizice în pielea goală la discreţia gardinilor, li s-a interzis să meargă la baie şi au trebuit să îşi facă nevoile în găleţi din celule. Drept consecinţă a acestor măsuri unul dintre ei a cerut să fie scos din experiment, acuzând un colaps mental.

În a patra zi au apărut disensiuni între deţinuţi, acuze reciproce, segregări, certuri. Unii au început să cedeze nervos şi să izbucnească în crize de plâns, din această cauza încă un student, cu numărul 819, a părăsit incinta şi s-a întors la viaţa lui normală. După plecarea acestuia gardinii au forţat deţinuţii rămaşi să strige în mod repetat: „819 e un puşcăriaş rău!”. Situaţia se înrăutăţea, gardienii deveneau din ce în ce mai brutali şi mai lipsiţi de control recurgând la metode din ce în ce mai degradante pentru a-şi consolida autoritatea.

În ziua a 5-a s-au primit vizitatori, doar câte 10 minute pentru fiecare.

În cea de-a 6-a zi, experimentul a luat sfârşit, totul scăpase de sub control, atât gardienii, cât şi deţinuţii uitaseră complet de viaţa reală şi se afundau în acţiuni din ce în ce mai absurde, chiar ilegale. După numai 5 zile de puşcărie simulată, acei oameni au devenit nişte simple unelte care acţionau la comandă, sub impulsuri primitive şi cu consecinţe din ce în ce mai grave, efecte pe care nu le mai puteau evalua. Ceea ce e şi mai ciudat e că nici măcar profesorul Zimbardo şi asistenţii lui nu realizau cât de departe s-a ajuns. A trebuit ca altcineva venit din exterior să le deschidă ochii, altfel totul ar fi continuat din ce în ce mai rău.

Au fost multe critici stârnite de acel experiment şi nici nu s-a mai încercat ceva asemănător după aceea. Concluzia fusese trasă: în condiţii propice, îngerul devine diavol în cel mult 5 zile.

După ce a început războiul din Ucraina am tot sperat că va fi unul modern, între oameni civilizaţi, cu telefoane mobile la ei, cu acces la Internet, informaţi, dar pe măsură ce trecea timpul am realizat că toate acestea din urmă nu sunt decât o vopsea cu care suntem spoiţi, miezul animalic rămânând neatins. Au apărut crimele de la Bucha, apoi cele de la Izium şi m-am edificat definitiv: nimic nu se schimbă, absolut nimic, suntem mereu aceiaşi, iar în 5 zile o şi putem demonstra. Trebuie doar ca o parte să joace rolul de gardian şi cealaltă de deţinut şi lucrurile vor merge într-o singură direcţie. A fost demonstrat în istorie de nenumărate ori şi, iată, prin experimentul de la Stanford, şi în condiţii de laborator, ce putea să mai rămână neclar?

Naziştii au procedat la fel, comuniştii, identic. E o matriţă care poate fi folosită în orice loc de pe Pământ şi cu orice individ. Orbirea este inevitabilă. Nimeni nu se poate sustrage rolului, nu e niciun om care să se poată distanţa de situaţia în care trăieşte pentru a privi lucrurile de sus, obiectiv.

Ceea ce este incredibil, dar şi fascinant în acelaşi timp e că nu va exista niciodată, în nicio tabără cineva care să se simtă vinovat pentru ceea ce face. Lucrurile escaladează atât de natural din rău în mai rău, încât, în doar 5 zile, fără să îţi dai seama, ajungi din om, neom. Şi totul pare perfect normal „Aşa trebuia să se întâmple”, „Altă soluţie nu era”, „Nu exista cale de întoarcere”. Germania a trebuit să invadeze celelalte ţări, nu se putea altfel, lagărele naziste de exterminare au trebuit construite, prizonierii au trebuit torturaţi, evreii şi alţii au trebuit gazaţi; comuniştii au fost siliţi de împrejurări să elimine chiaburimea prin orice mijloace, Ceauşescu a ales să înfometeze poporul pentru că nu exista altă soluţie; Rusia a fost nevoită să atace Ucraina, nu a avut altă opţiune decât să invadeze şi să acapareze teritorii…

Vedeţi dumneavoastră, nimic nu are loc întâmplător, totul este perfect pus în ordine prin cauză şi efect care se generează continuu una pe alta şi din care nu este cale de întoarcere sau evitare. Evident că unii spun plini de încredere: „Mie nu mi se poate întâmpla niciodată aşa ceva, sunt prea puternic ca să mă las influenţat…” Dar se înşală. E un lanţ continuu de evenimente faţă de care nu se poate nimeni distanţa şi din care nu poate nimeni ieşi după voie. Pentru că nu este un simplu experiment din care să te scoată cineva la cerere. Iar transformarea noastră odată cu evenimentele este inevitabilă. Vorbim despre destin? Nici vorbă, aşa îşi explică doar unii naivi neputinţa în faţa Marelui Val, atâta tot. E doar natura din care facem parte, nimic mai mult, trebuie să ne intre bine în cap asta.

Briscan Zara este scriitor şi publicist