Fraţii de cruce strâmbă

Scandalul politic din ultimele săptămâni a dublat scorul AUR, dar nu pare să fi făcut partidul lui George Simon mai frecventabil. Cel puţin la nivel declarativ, PNL, USR, ba chiar şi PSD – fratele mai mare şi mai corupt al AUR – exclud orice alianţă politică, la guvernare ori prin preajma ei, cu această formaţiune.

Li se reproşează „auriştilor” retorica legionară, deşi naţionalismul redus la un lexic de trei cuvinte – neam, biserică şi ţară – este folosit atât de PSD, cât şi de PNL (PDL). Păi ce partide au risipit, în ultimii 30 de ani, miliarde de euro pentru ridicarea a mii de lăcaşuri de cult? E adevărat că nu din pricini dumnezeieşti, ori pentru mântuirea sufletului păcătos, ci doar cu scopul de încasa o parte din aceşti bani prin propriile firme de construcţii.

Că AUR nu seamănă cu Garda de Fier o dovedeşte şi percepţia pe care partidul lui Simion o are în rândul intelectualilor. Mi-e greu să cred că, dacă ar fi trăit astăzi, Eliade ori Cioran ar fi ridicat osanale unui lider de galerie, mare amator de încăierări pe stadioanele de fotbal. Cu 90 de ani în urmă, cam toate floarea cea vestită a intelectualităţii româneşti, călită în bătăliile Marelui Război, se încolona în spatele lui Corneliu Zelea Codreanu.    

Da, AUR este foarte apropiat de BOR, dar de conducerea neruşinat de bogată a bisericii, nu de preotul începător, dezamăgit de ritualismul rigid, de lăcomia clerului, ca şi de lipsa de vocaţie a călugărilor, pe care doar sărăcia ori inavuabile probleme de conduită îi obligau să se refugieze în mănăstiri. Cu 90 de ani în urmă, Garda de Fier îi fermecase, cu cântecul său de sirenă, pe tinerii iubitori de ortodoxie prin promisiunea unei democraţii creştine, ce reinterpreta jertfa şi moartea.  

Cât priveşte sprijinul de care se bucură acum AUR în mediul rural nu există încă date clare, la ultimele alegeri parţiale (desfăşurate însă cu câteva luni în urmă) rezultatele obţinute fiind deosebit de slabe. În schimb, Garda de Fier, înţelegând perfect că obştea s-a născut la ţară, a cucerit ţăranul ajutându-l în lupta cu soarta cea crudă. A cules roadele pământului pentru văduvele de război, pentru invalizii şi bătrânii cei singuri; a fugărit portăreii şi perceptorii ce terorizau micul întreprinzător de la sat; a apărat codrii legendari de topoarele veneticilor şi, mai presus de toate, a scos la iveală nemernicia politicienilor locali.   

Stau şi mă întreb: dacă, ăştia, legionarii, majoritatea dintre ei cu sute de cărţi în cap, au făcut, până la urmă, atâta rău României, fragilizând-o taman când trebuia să devină mai vitează, cum ar arăta statul român condus de nişte microbişti ce-şi fac cruce în timp ce înjură?