Gândirea captivă

„Ieşind din mintea captivă!”, cartea profesorului Carpinschi e o apariţie tulburătoare pe scena editorială românească nu numai pentru că e o carte de filosofie pură (tipărită, de altfel, în colecţia „Sophia” a Editurii Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi), adică un parcurs conceptual transcendental-fenomenologic, cu direcţii de investigare specifice filosofiei anglo-saxone a limbajului şi, deci, greu accesibilă unui public de nespecialişti. Erudit de rang internaţional în Ştiinţe Politice, profesorul ieşean face proba unei rezilienţe speculative neobişnuite ieşind din zona sa de confort academic şi, în bună tradiţie neokantiană, forjează o investigaţie complexă construind un univers filosofic original prin intermediul metalimbajului. Plecând de la celebra carte a lui Czesław Miłosz The Captive Mind, Anton Carpinschi o transformă într-o „metaforă avertisment” prin care denunţă toate mecanismele „de dominare şi insecurizare [cognitivă, n.n.], dezinformare şi manipulare” care generează „diminuarea conştiinţei de sine şi creşterea insecurităţii interpersonale” (p.10). Şi, trebuie spus acest lucru din capul locului, e vorba aici de o subtilă analiză a smintirii (in)voluntare a oamenilor normali şi nu de un parcurs terapeutic pentru cei atinşi de patologii psihiatrice. De altfel, dincolo de limbajul filosofic specializat, criptic pentru cei neobişnuiţi cu hermeneutica şi cu sondarea mai profundă a înţelesurilor decât apar ele în prima instanţă a cuvintelor, tema centrală a acestui salutar efort o constituie ieşirea din aservirea (in)voluntară „faţă de alte persoane, grupuri de interese sau centre de influenţă”, temă care, o vedem cu frison astăzi, depăşeşte cu mult dezbaterea filosofică şi pariul metodologic asumat de autor. Din această perspectivă, gerunziul din titlu semnalează expresiv efortul pe care subiectul conştient de sine trebuie să îl facă pentru a sparge vraja care-l ţine legat de straniile mecanisme de aservire ale lumii contemporane, fie ele vizibile, în societăţile autoritare sau subtil ascunse în propaganda din mass media şi reţelele de socializare. Întoarcerea către adâncul sinelui propriu este în egală măsură o cale spre mai bună cunoaştere a fiecărui subiect cugetător, cât şi un mijloc de a dezvrăji discursurile ameţitoare care tind să preia controlul asupra minţilor noastre prin insidioasa invitaţie la lene a gândirii: imersiunea la care suntem ademeniţi de mass media şi social media care ne hrăneşte cu răspunsuri prefabricate şi ne ameţeşte cu distracţie şi info-tainment, „circ informaţional”. Libertatea ca desfrânare, ca intoxicare subtilă cu subcultură, cu bârfe, scenarii fanteziste, orori şi vulgaritate (în care numai o minte critică poate descoperi, abil împachetat, toxicul mesaj ideologic), provocarea zilnică de a te cufunda neatent în zoaia călduţă a kitsch-ului manipulator. Şi, desigur, îngurgitarea subliminală de mesaje destabilizatoare şi persuasive. Ieşirea din acest mediu acaparator şi coroziv nu poate fi, ne spune profesorul ieşean, decât prin conştientizarea singurului mod de a evada din această lume sublunară care ne sufocă zilnic infinitezimal: „autoreflexivitatea terapeutică” adică salutarul efort de a gândi cu mintea ta. Chiar dacă volutele speculaţiei filosofice pleacă de aici pentru a ajunge, după un parcurs complex academic şi bibliografic, la funcţia pragmatică a limbajului, văzut ca acţiune (sau cum ar spune Austin „producerea unui enunţ este performarea unei acţiuni” – apud p.221) aş spune, totuşi, pentru publicul nespecialist, că ar trebui să ne întoarcem la lumea reală, aceea unde mintea captivă nu mai este doar un concept filosofic sau politic, ci o realitate toxică şi cu potenţial distructiv pentru întreaga societate aflată în derivă şi care ar avea nevoie de o soluţie salvatoare (ceea ce profesorul Carpinschi preconiza, la finele demersului său în care a trecut în revistă toate riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile cu care se confruntă sinele responsabil în încercarea lui de a ieşi dintr-o minte captivă, ca fiind „securizarea interpersonală”). În lumea noastră de azi, simpla producere a unui enunţ, oricât de sofisticat şi de rafinat intelectual ar fi el, nu mai este, din nefericire, de ajuns. Şi aici ajungem la cel de-al doilea motiv pentru care cartea lui Anton Carpinschi e tulburătoare: ne aruncă în realitate, „ieşind” din teorie!

Pentru Czesław Miłosz, gândirea captivă era, încă din 1953, ipocrizia intelectualilor care înghiţeau senin, interiorizat, cel puţin aparent aprobator, aservirea faţă de ideologia totalitară, dominantă în lagărul socialist, a nazismului roşu (marxist-leninist-stalinist!). La autorul lituaniano-polonez, stabilit apoi în S.U.A., cuvântul cheie a fost aservirea voluntară a acestora faţă de discursul puterii, folosind pentru exemplificare două imagini extrem de puternice: colaboraţionismul grosier, numit „pilula lui Murti-Bing” şi „ketman”-ul, adică starea de fapt, conştientă, de a gândi una şi de a spune ceea ce vrea stăpânirea să audă, adică laşitatea imorală, dar cu panaş discursiv, pe care a asumat-o şi intelectualitatea română în cei cincizeci de ani de dictatură comunistă (cu doar câteva, rarisime, excepţii!), travestită amuzant în conceptul inconsistent de „rezistenţă prin cultură”. E aici o subtilă analiză a „tovarăşului de drum”, a complicelui candid al represiunii comuniste, cel care afirmă netulburat că este inocent, deşi a fost instrumentul terorii, dar „fără să vrea”, „mânat de cele mai bune intenţii”. Realitatea ne-a arătat însă că în sistemele totalitare cultura este cel mai important instrument de propagandă şi nu întâmplător este generos finanţată de putere. Desigur că beneficiarii acestor stipendii nu pot fi decât complici, agenţi culturali ai discursului dominant, violent în esenţă şi practică, care se autoiluzionează cu scuza „ketman”-ului. Nu întâmplător toate hahalerele colaboraţioniste din ceauşism au virat după căderea comunismului tot de partea puterii, care în România a fost mai mult de două treimi din aceşti treizeci de ani în mâna sistemului represiv convertit, după modelul KGB-ului, la capitalism monopolist şi la extorcarea resurselor statului. Adăpându-se astfel din alte surse, elitele de pradă de la vârful puterii au lăsat, rânjind cinic, cultura la discreţia pieţei („păi nu voi aţi vrut capitalism?”). Iar piaţa a creat un alt fel de gândire captivă. Lipsiţi de subvenţia statului, intelectualii s-au văzut ai nimănui şi au început să mârâie sloganuri de stânga, invocând socialismul darnic cu „literatura revoluţionară” şi, atunci când s-a ivit ocazia, s-au pus slugarnic în slujba celor care le plătea sinecurile. Mai mult, la presiunea „pieţei”, mediile culturale dependente de public au început să coboare rapid ştacheta valorii şi a gustului pentru a avea audienţă. Astfel, spaţiul public a fost invadat de discursuri haotice, care se anihilau reciproc, făcând extrem de dificilă discernerea valorii de impostură sau a adevărului de minciună manipulatoare. Începuse astfel era „postadevăr”, prezentată drept domnia firească, relativistă, a lui „anything goes”. Adică, cum tocmai am spus mai sus, drept o „libertate văzută ca desfrânare, ca intoxicare subtilă cu subcultură, cu bârfe, scenarii fanteziste, orori şi vulgaritate (în care numai o minte critică poate descoperi, abil împachetat, toxicul mesaj ideologic), ademenirea zilnică de a te cufunda neatent în zoaia călduţă a kitsch-ului manipulator”. Astfel cercul se închide, iar mintea captivă secretă gândire captivă, dependentă de drogul zilnic al oficinelor de propagandă deghizate în libertate de informare. Da, şi mitocănia, prostul gust, conspiraţiile absurde, antivaxerii, dacopaţii, anticapitaliştii şi infecta dependenţă de tabloide sunt propagandă. Sunt drog. Care dă dependenţă. Orchestrată abil de cei care subminează zilnic, direct sau prin parşivi „tovarăşi de drum”, civilizaţia occidentală.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor