Caută 
1 MIN
Între actul de a mânca şi cel de a citi s-a creat, din timpuri străvechi, o bogată reţea de corespondenţe metaforice care ne invită să credem că digestia şi lectura sunt procese cu strămoş totemic comun. Paralela e, fără îndoială, comodă şi ispititoare, dat fiind că, pe teren discursiv, domeniul hranei constituie una dintre cele mai potente surse de metaforizare. În universul florilor stilistice de uz cotidian, stomacul, nu mintea, e ocheanul prin care descoperim corola de minuni a lumii.
Scriind că burta e o maşinărie îndelung exersată de corelare metaforică, nu facem decât să devoalăm fericita simbioză dintre natură şi cultură din care decurge tradiţia de a asocia mâncarea cu gândirea, cunoaşterea sau lectura. Pentru mintea omenească, metafora e pâinea cea de toate zilele. Vă invit, deci, să ghicim ce meniu de lecturi întrezărim în preferinţele contemporanilor, mult mai predispuşi să renunţe la maxime de tipul "Lectura e hrana minţii/ sufletului", în condiţiile în care, în anii din urmă, înţelesurile unor cuvinte precum A CITI şi CITITOR au fost extinse pentru a desemna operaţiuni ultrarapide executate de maşini. Cu alte cuvinte, omul personifică maşina şi tehnologizează nobilul privilegiu al lecturii, încredinţându-l cu suspectă generozitate unor aparate şi dispozitive performante care pot "citi" orice: cititor de amprente / cartele / carduri / date / discuri / gene / hărţi / imagini / microplăci / retină etc.
Dacă astfel de compoziţii lexicale, în care umorul şi absurdul mustesc involuntar, reflectă umanizarea ghiduşă a unor acţiuni maşinale nedemne de un botez lingvistic propriu-zis, nu este mai puţin adevărat că robotizarea cititului preface truda de a citi într-o rutină lipsită de consistenţă reflexivă. Una din celebrele scrisori ale secretarului florentin Niccolo Machiavelli dezvăluie că, pentru oamenii educaţi ai trecutului, o seară petrecută în tovărăşia cărţilor era un strălucit banchet împărătesc: "când se lasă seara, mă întorc acasă şi intru în odaia mea de lucru; iar când ajung la uşă, mă lepăd de hainele obişnuite de peste zi, pline de noroi şi de tină, şi-mi pun veşminte regeşti şi de curte; şi îmbrăcat astfel cum se cuvine, îmi fac intrarea sub bolţile antice în alaiul marilor oameni din vechime, unde, primit fiind de ei cu iubire, mă hrănesc cu acele bucate, singurele cu adevărat ale mele şi pentru care, doar, am fost născut; acolo nu mă sfiesc să vorbesc cu ei şi să-i iscodesc cu privire la raţiunea faptelor lor; iar ei, omenoşi cum sunt, îmi răspund; şi timp de patru ceasuri nu ştiu ce-i aceea plictiseala, uit de orice supărare, nu mă sperie sărăcia, nu mă înspăimântă moartea: mă mut cu totul în lumea lor." (Niccolo Machiavelli, Scrisori, ediţie de Smaranda Bratu Elian, Humanitas, 2016, p. 186-187). Astăzi, cine mai are, precum Miron Costin, vreme de zăbovit în compania clasicilor? Şi ce-ar gândi, oare, Machiavelli, de-ar afla că, în epoca aparatelor de citit fiinţe şi lucruri, homo legens nu prea mai citeşte, ci scanează paginile, înregistrează datele şi procesează informaţiile?
Mulţimea de ramificaţii analogice care unesc mâncatul şi cititul nu se rezumă doar la concordanţele cu filon HoReCa: bucătar – reţetă – mâncare – client = autor – stil – text – cititor. Mai aproape de iarba metaforică a realităţii stă observaţia că deprinderile culinare ale semenilor rezonează cu atitudinea lor faţă de consumul de carte. În contrast cu tihnitul şi veselul festin al lecturii imaginat de Machiavelli, mulţi dintre oamenii de astăzi se întrec în a face totul pe fugă. Mâncarea ideală a acestor fiinţe care gonesc cu viteză digitală către neant e superoferta fast-food. Cât ai clipi din ochi, hrana e pregătită, împachetată, livrată şi consumată. Produsele sunt delicioase, sau super, cum li se mai spune în ziua de azi, numai dacă sunt ochioase, ieftine şi devreme acasă, la birou ori la masa la care tocmai ne-am aşezat. Înainte de a consulta meniul local, scris cu poze mari şi atractive, ştim deja ceea ce ne dorim, astfel că, în curând, chelnerii nu ne vor mai întreba "Ce să fie, ce poftiţi?", ci "Cu ce vă serviţi?".
La pachet cu superoferta de junk-food, primim şi lectura fast-food. Cât ai clipi, textul e pregătit, împachetat, livrat şi consumat. E musai ca produsele de bun gust, adică super, să fie dichisite, spectaculoase, într-un cuvânt, best. Să fie din belşug, să fie gratis, şi, of course, să le accesăm cât ai clipi din deget. Altfel, nu vrem, nu ştim, nu ne interesează.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi
