Hexagonul multicolor

S-a încheiat primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa, policromia ideologică şi discursivă a campaniei reducându-se începând de luni, la aşteptata competiţie între galbenul universului numit (peiorativ) „Macronia” şi acel „bleu-Marine” închis al dreptei mai mult sau mai puţin extreme. Dar, ca aproape întotdeauna, primul episod al competiţiei prezidenţiale ne oferă cea mai fidelă hartă a preferinţelor politice naţionale ale francezilor, pentru că legislativele din iunie vor avea mai degrabă rolul de a valida opţiunile din primăvară, oferindu-i preşedintelui ales şansa unei majorităţi parlamentare.

Oricine s-a străduit să curteze suficient de intens elitele politice (de la parlamentari şi primari, la consilierii departamentali şi regionali, plus alte câteva categorii) încât să-şi găsească minimum 500 de „naşi” – termenul care desemnează această susţinere este parrainage – s-a putut înscrie în cursă. Ceea ce le-a oferit francezilor de stânga, spre exemplu, plăcerea de a vedea la lucru, alături de radicalul „nesupus” şi de palida reprezentantă a socialiştilor, doi candidaţi troţkişti, plus reprezentantul partidului comunist care, deşi astăzi nu mai insistă prea mult pe această temă, rămâne leninist. Şi asta fără a mai socoti candidatul ecologist, care afirma că nu este nici de stânga, nici de dreapta – dar este, în mod clar, un om de stânga. Că unii l-ar plasa în această categorie şi pe preşedintele Macron, este o altă discuţie, asupra căreia nu ne putem opri aici. Important este că (mai) toată lumea a avut cu cine să se identifice, ceea ce explică şi rata de prezenţă apreciabilă – aproape trei sferturi dintre alegători.

Nu e exclus ca şi de această dată să se conchidă că sondajele de opinie au avut dreptate, în sensul că au prezis candidaţii calificaţi în cel de-al doilea tur, diferenţa între ei, precum şi (în linii mari) ierarhia generală. De fapt, cercetările de acest gen nu au reuşit să anticipeze gravitatea crizei celor două partide tradiţionale ale celei de-a Cincea Republici, neogaulliştii şi socialiştii, nici reorientările finale din interiorul stângii şi dreptei (înţelese în sens larg, de la centru până spre extreme). Şi, dacă e să ne referim strict la exit-poll, probabil că doamna Marine Le Pen a fost, timp de câteva ore în cursul nopţii de duminică, interesată nu atât de diferenţa (în minus) faţă de preşedintele Macron, cât de cea (în plus) faţă de cel de-al treilea clasat, Jean-Luc Mélenchon, al cărui scor fusese subestimat de respectivul sondaj.

În mod aproape cert, se va spune că examenul din 10 aprilie confirmă vechile concluzii potrivit cărora prezidenţialele franceze trebuie să reprezinte o combinaţie adecvată între capacitatea de leadership european (şi chiar global) şi talentul în ceea ce anglo-saxonii numesc retail politics, capacitatea de a relaţiona direct cu alegătorul şi de a-i vinde personalizat, cu exagerările publicitare de rigoare, produsul politic de sezon. Francezii nu au un echivalent consacrat, dar aceasta nu înseamnă că politicienii din Hexagon nu practică acest tip de politică, unii ajungând chiar să exceleze. Aşa se explică progresul doamnei Le Pen, progres ce a devenit posibil doar după ce partidul său a avansat pe drumul „de-diabolizării”, devenind capabil să iasă fără riscuri pe străzi şi prin pieţe, prin târguri şi saloane. Fără riscuri înseamnă, în primul rând, fără militanţi antifa dotaţi cu ouă, tomate şi alte instrumente de protest. În ceea ce-l priveşte pe preşedintele Macron, domniei sale nu-i place deloc acest tip de abordare, poate şi pentru că la acest capitol stă rău – este mai slab decât predecesorii săi, preşedinţii Hollande şi Sarkozy, spre a nu mai vorbi de Jacques Chirac, cel pe care anii la primăria Parisului îl transformaseră într-un adevărat maestru în domeniu. La fel de adevărat este, însă, că nici Nicolas Sarkozy, nici François Hollande nu şi-au putut reînnoi mandatele (ultimul nici măcar nu a încercat), în timp ce Emmanuel Macron este pe cale să facă, dacă nu cumva zeiţa Fortuna îşi va întoarce, pe ultimii metri, faţa de la el. Şi, fără a spune că o asemenea întoarcere este probabilă, să acceptăm că Franţa şi Europa sunt marcate de suficiente crize încât ea să fie posibilă.