Intelectualii în Biserică (II)

„Problema” intelectualilor, din acest punct de vedere, nu e cu totul diferită de cea a sportivilor, a muncitorilor sau a altor categorii socio-profesionale: ei ori sunt parte din viaţa Bisericii, viaţă trăită liturgic şi interiorizată duhovniceşte, ori doar cochetează cu ideea creştină şi contează mai mult în plan statistic. Situaţii complicate apar atunci când abordăm această a doua categorie, din afara „nucleului”. Obişnuit să fie spiritul critic şi lucid din viaţa cetăţii, un intelectual va avea tendinţa de a aplica şi Bisericii acelaşi tratament. E posibil ca el să sesizeze probleme reale şi să ajute, mai ales acolo unde ierarhia dovedeşte smerită receptivitate la îndreptarea unor aspecte. Dar sunt şi situaţii în care lucrurile sunt judecate din afară, în neştiinţă de cauză sau pe baza unor date sumare. E şi cazul recent al unui tânăr intelectual care critica un ierarh că nu alocă mai mult timp şi energie comunicării directe cu credincioşii, neştiind nici ce presupune programul de lucru al unui om cu o astfel de responsabilitate, dar şi ignorând faptul că nu toţi trebuie să aibă harisma comunicării în masă, după cum nu toţi ierarhii sunt autori de tratate teologice sau specialişti în construcţia de biserici.

Intelectualii care se grăbesc să dea sentinţe în chestiuni de ordin teologic, respectiv clericii complexaţi care evită orice dialog cu cineva mai erudit decât ei reprezintă tot atâtea potenţiale surse de tensiune între cele două categorii. Adevăraţii intelectuali nu au orgoliul că se pricep la toate şi, chiar dacă se pronunţă asupra unor teme creştine, o fac strict din perspectiva competenţelor proprii, evitând a intra în zone pe care nu le stăpânesc. E o problemă de onestitate aici.

În cazul clericilor complexaţi putem vorbi de o lipsă de smerenie şi chiar de o greşită raportare la teologie. Nu e nimic ruşinos, mai ales azi, în a recunoaşte că nu ai cunoştinţele necesare pentru a purta un dialog cu un specialist într-un anumit domeniu. Deşi, măcar un pic de cultură generală tot s-ar cere de la cei din Biserica ce-i cinsteşte pe erudiţii sfinţi capadocieni. Dar ceea ce se cere de la un cleric este ca el să nu vorbească din cele teologice ca dintr-o ştiinţă, adică „nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt” (I Corinteni 2, 13). „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20).

Drumul intelectualului către Dumnezeu e, după mine, mai dificil decât al altor persoane. Testul smereniei şi al lepădării de sine este cu atât mai greu de trecut, cu cât cel în cauză este mai erudit. Tind să cred că este mai uşor unui miliardar să împartă averile sale celor săraci, decât unui intelectual cu veleităţi de savant să-şi răstignească mintea şi să accepte că nu ştie nimic, atâta vreme cât nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Iar pe Dumnezeu nu-L poţi aborda pe cale raţională. El nu poate fi vreodată obiect al cunoaşterii noastre, ci doar Subiect într-o relaţie de iubire. Pe calea cunoaşterii, însă, un intelectual poate fi ajutat să facă acest salt de credinţă chiar prin intermediul unor texte profane. Eu însumi am fost (re)adus în Biserică de un text filosofic, „Critica raţiunii pure” a lui Immanuel Kant. Încât, deşi nu devine decât rareori reper de învăţătură ortodoxă, ba îşi ia uneori iconoclaste libertăţi, totuşi nu putem ignora potenţialul misionar al oricărui intelectual. Potenţial care se poate actualiza cu o singură condiţie: ca acesta să-şi dorească sincer să fie sau să ajungă în Biserică, iar nu să rămână un veşnic observator „detaşat” şi „critic” al ei.