Între catastrofism iraţional şi optimism lucid

Dacă ar fi după puterile mele, aş vrea să nu mai rămânem cu nimic din toate cele la care ne-a obligat pandemia; cum ştiu că nu se poate, doresc să rămânem cu cât mai puţin. Să fie de domeniul amintirilor purtatul măştii, închiderea sălilor de spectacol, a restaurantelor şi cafenelelor, stadioanele fără public, limitarea convivialităţii la grupuri de doar câteva persoane etc. Ar fi sinucigaş să perseverăm în şcoala pe Zoom şi în tele-muncă. Trebuie să refacem ţesutul social, să regăsim plăcerea contactelor umane, plăcerea conversaţiei, a întâlnirilor programate sau fortuite, să ne bucurăm din nou de spectacolul viu al străzii. Am constatat în această perioadă că digitalizarea prezintă o serie de avantaje notabile ? Foarte bine, să profităm de ele, dar să nu transformăm viaţa socială într-o experienţă de laborator ca în scenariile SF.

Săptămânalul Time (da, chiar el!) a decretat că 2020 a fost „anul cel mai groaznic din toate timpurile”. Ce gogomănie! Au fost mulţi ani cu adevărat groaznici în istorie, anii cu milioane de morţi în cele două războaie mondiale, anii Holocaustului şi ai Gulagului, anii epidemiilor de ciumă care făceau cumplite ravagii, anii când s-au prăbuşit cetăţi, state, imperii, când au fost rase de pe faţa pământului oraşe întregi, când popoare au fost duse în sclavie sau au dispărut cu totul etc. Să păstrăm totuşi simţul proporţiilor. Pandemia a făcut victime, ne-a impus restricţii severe, neplăcute, dar ea a rămas sub control chiar dacă unele ţări s-au comportat mai ezitant, luând câteodată decizii contradictorii.

Împărtăşesc de aceea opiniile celor care consideră că trebuie să vedem (şi) partea plină a paharului. Toţi cei care vituperează împotriva „neoliberalismului” (altă gogomănie), care definesc societatea actuală drept una a domniei banului şi a setei de îmbogăţire ar trebui să-şi înghită vorbele: practic toate ţările avansate au preferat riscul colapsului economic în favoarea măsurilor de protejare a sănătăţii oamenilor. Şi adaug că e pentru prima oară în istorie când generaţia vârstnicilor a avut prioritate absolută, sacrificaţi fiind cei mai tineri (care vor plăti, în anii ce urmează, costurile crizei economice). În al doilea rând, în ciuda defetismului multora şi a voluptăţii perverse cu care au cobit şi au sădit în oameni neîncrederea, iată că avem nu unul, ci mai multe vaccinuri, obţinute – iarăşi pentru prima dată în istorie – într-un timp record! Americanii au fost, din nou, în frunte, dar europenii le-au stat alături, vaccinurile fiind, de fapt, rezultatul unei exemplare colaborări şi solidarităţi internaţionale. Sigur că, pentru cretinii care cred că Bill Gates ne bagă cipuri, asta nu înseamnă nimic, dar ei nici nu trebuie luaţi în considerare. Inclusiv atunci când, dintr-o nefericită eroare de distribuţie, ajung să fie parlamentari.

Sunt numai câteva dintre motivele pentru care refuz catastrofismul paranoic şi optez pentru un optimism lucid. E o alegere pe care am făcut-o şi în alte situaţii limită şi, ca să zic aşa, am avut mână bună.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor