Jonathan Coe, un prieten al Iaşului (I)

Ca şi personajul său, Benjamin Trotter, scriitorul-muzician din cele două romane complementare The Rotters’ Club/ Clubul Putregaiurilor (2001) şi The Closed Circle/ Cercul închis (2004) – ambele traduse şi la noi -, Jonathan Coe (un prozator care a făcut furori la Iaşi, acum câţiva ani, ca invitat special la FILIT) are idealuri prerafaelite. Să mă explic: aidoma poeţilor victorieni din mişcarea prerafaelită, el îmbină, profesional, două arte, muzica şi literatura (prerafaeliţii lui Dante Gabriel Rossetti preferau mai ales coabitarea poeziei şi picturii), strălucind, de decenii, mai curând neverosimil, în ambele. Coe compune, cu succes, muzică jazz şi de cabaret (lucru destul de vag cunoscut printre admiratorii săi literari), fiind totodată unul dintre cei mai apreciaţi romancieri ai generaţiei postmodernismului târziu, din Marea Britanie, distins cu nenumărate premii naţionale şi internaţionale. În plus, autorul (născut în 1961, la Birmingham) a dovedit înclinaţii serioase pentru literatură, nu doar în varianta sa aşa-zicând „artistică”, ci şi „disciplinară”, studiind-o, cu rigoare, la faimosul Trinity College de la Cambridge şi, ulterior, la Universitatea Warwick, unde şi-a susţinut şi doctoratul – cu o teză despre romanul Tom Jones al lui Henry Fielding – şi unde, de altfel, a şi predat, pentru un timp, poezie engleză.

Cumva implicit, fără declaraţii teoretice ostentative, Jonathan Coe pare să se situeze, din punct de vedere estetic, pe linia axiologică a victorienilor (prerafaeliţi): Rossetti, Morris, Arnold şi Swinburne care, în manifestul revistei The Germ, de la jumătatea veacului al XIX-lea, vedeau arta ca pe un produs cultural organic şi total, compus numai din „direcţii artistice” simbiotice, precum „muzica”, „pictura” şi „poezia”. De aceea, în opinia lor, un obiect artistic nu ar putea fi studiat decât în raporturile sale estetice cu o multitudine de alte falii creatoare şi niciodată cu una singură. Acest ideal complex ne este sugerat de biografia lui Coe, dar şi comunicat nemijlocit prin intermediul unora dintre personajele lui. În „prefeţele” şi „notele de autor”, la romanele publicate până acum, prozatorul mărturiseşte frecvent că anumite pasaje narative i-au fost inspirate de diverse bucăţi muzicale, unul dintre eroii săi principali, deja amintit, Benjamin Trotter, având, în postură de scriitor, obiectivul estetic suprem de consubstanţializare a muzicii cu epicul propriu-zis. Găsim aici o veritabilă artă poetică implicită, care ar trebui, în timp, să suscite atenţia exegeţilor.

Scriitorul englez şi-a început cariera, în 1987, cu The Accidental Woman/ Femeia întâmplătoare, urmat, în 1989, de A Touch of Love/ Un strop de dragoste, două romane experimentale, după majoritatea comentatorilor, în care excesul poetizant alterează, până la un punct, construcţia epică. Primul volum cu adevărat notabil e cel din 1990, The Dwarves of Death/ Piticii morţii (devenit chiar o peliculă de succes, în 1999, sub titlul Five Seconds to Spare/ Cinci secunde disponibile), o diatribă reţinută (din zona umorului negru), fără accesele furibunde specifice acestui gen, la adresa consumerismului şi postindustrialităţii despiritualizate. Romanele de mai târziu consfinţesc valoarea lui Coe, introducându-l, legitim, în spaţiul literar internaţional. What a Carve Up! (cu varianta românească, deja propusă, de Ce mai hăcuială!, însă pentru care, personal, aş prefera expresia Partea leului), apărut în 1994, a fost tipărit, în SUA, sub un alt titlu, The Winshaw Legacy/ Moştenirea Winshaw, producând un interes imediat, prin acelaşi instrumentar critic îndreptat împotriva lipsei de valori autentice în societatea de consum şi, simultan, împotriva thatcherismului anilor optzeci.

The House of Sleep/ Casa somnului (foarte cunoscut şi apreciat şi în România), din 1997, ne dezvăluie un Jonathan Coe extrem de subtil, ieşit din sfera marilor teme sociale, culturale sau politice şi intrat pe culoarul strâmt al explorărilor subliminale (clinica pentru insomniaci, unde se desfăşoară acţiunea, a şi fost comparată, în comentariile anglo-saxone, cu un subconştient multi-etajat, expus analizei intense). Cele două romane publicate de autor ulterior (menţionate deja), The Rotters’ Club/ Clubul putregaiurilor (Clubul putregaiurilor a inspirat, în 2005, un serial de succes, difuzat deBBC) şi The Closed Circle/ Cercul închis, sunt, cum spuneam, complementare, urmărind, la o distanţă de aproape treizeci de ani, evoluţia aceloraşi personaje. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi