Legătura dintre Daum, Sabo şi Ambrosie

În 2016, ideea de selecţioner străin la naţionala României părea a fi salutară. Piţurcă, omul care a dus naţionala pe drumul drept spre Euro 2016 a plecat, iar FRF nu a găsit altă soluţie decât reactivarea lui Anghel Iordănescu. Ideea de selecţioner străin, cum spuneam, era excelentă, însă soluţia a fost dezastruoasă, o soluţie a lui Andrei Vochin care atârnă şi acum ca un pietroi de moară peste „era Burleanu“ la conducerea FRF. Şi, Doamne, cât de bine a fost primit Chistoph Daum la naţională! Subsemnatul recunoaşte spăşit că a crezut în el mai mult decât alţii, dar a ajuns la aceeaşi concluzie. Dacă o fi fost Iordănescu oleacă prăfuit, Herr Daum, plătit regeşte de către oficialii FRF, nu putea fi curăţat nici de cel mai performant aspirator. Acum, selecţioner e Cosmin Contra şi „Guriţă“ se descurcă la naţională bine spre foarte bine. E greu să cauţi cu lumânarea un alt selecţioner pe aiurea, iar modul bonom prin care Contra îşi gestionează relaţia cu jucătorii este un argument tăios. Însă, dacă în viitor, se va ivi în fotbalul românesc nevoia de selecţioner străin, prestaţia lui Daum din anii 2016-2017 rămâne aceeaşi piatră de moară sentenţioasă. Concluzia: Herr Daum a compromis această idee şi Andrei Vochin, ba chiar şi Burleanu, trebuie să răspundă.

Trecând la cealaltă idee, necesitatea finanţării private a fotbalului profesionist (ba chiar şi a celorlalte sporturi), nu constituie o noutate, iar trendul de la forurile internaţionale nu lasă speranţe trecutului. Însă există exemple puzderie care se prefac în contraargumente: Porumboiu, Paszkany, Bucşaru, ba chiar şi Copos, care a rezistat oarecum mai mult „farmecului vieţii“ . La Iaşi, acolo unde ne doare a fost Radu Cătălin Ştefan Cristea (scuzaţi, nu ştiu exact ordinea prenumelor) de la Mobilis. Care n-a făcut mare brânză, dar şi-a arogat un cadou nemeritat, drepturile asupra palmaresului vechii Politehnica. După RCCŞC, a sosit marele investitor Ionuţ Negoiţă, frate de politruc, care nu a făcut la Iaşi decât un joc de glezne pentru a câştiga inimile dinamoviste. Ceea ce a realizat Negoiţă la Dinamo, nu e treaba noastră, dar la Iaşi a ştiut ce să facă atunci când treaba a început să se împută: s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat din investitor în creditor şi a plecat bine-mersi la Dinamo. Apoi, s-a iţit dinspre Moldova transpruteană „Fotbal Hebdo“, o firmă de impresariat, în mod greşit, receptată ca investitor. E drept, Arcadie Zaporojan, impresar cunoscut în fotbalul românesc, şi-a făcut apoi cunoscute intenţiile, dar a fost prea târziu. Oricum, la Mediaş, firma basarabeană a făcut treabă bună, fără a fi considerată ca investitor.

Şi acum, ajungem la Horia Sabo. Adus la Iaşi de Mihai Chirica, cu mânuţele alea două ale lui Adrian Ambrosie, băimăreanul a descins în Copou ca un Mesia. Şi-a adus echipa plătită pe bani grei, i-a cumpărat cu salarii babane pe Ambrosie, Stoican şi pe jucători, a închiriat marca Politehnica, a împrumutat bani la anaghie şi a ştiut să atragă sponsori. Însă este suficient să te numeşti investitor? Nici pomeneală, fiindcă n-are de unde, iar Horică al nostru, pare-se un aventurier inteligent în fotbal, a ştiut să puncteze: „Eu mi-s manager, nu investitor!“

Ideea de manager ieşean a fost însăşi compromisă în Copou: de pe urma lui Florin Prunea, Poli s-a ales cu datorii faţă de Ionuţ Chirilă şi Nicolo Napoli. De pe vremea lui Ambrosie (omul lui Chirica), Poli s-a ales cu datorii… faţă de Prunea. După plecarea ultimului, toată suflarea bahluviană a cerut un preşedinte „ieşean de-al nostru“ Ieşeanul Ambrosie aruncă flăcări spre managerul acceptat de el la ordinul şefului şi acum stă cu mâinile întinse, una spre Chirica, alta spre Maricel. Iar suporterii ieşeni încep să se gândească la Iuliu Mureşan, mătrăşit de la Cluj Simptomatic, nu?