Modelul

Fostul premier şi actualul preşedinte al Republicii Moldova, Maia Sandu, a declarat recent că România nu este un model demn de copiat în ceea ce priveşte practica europeană. Are dreptate: suntem codaşi la cultură şi civilizaţie, dar fruntaşi la manele şi mame minore. Cu toate acestea, vreo 20% dintre basarabeni încă visează la reunirea cu Ţara.

Cu peste 100 de ani în urmă, când Basarabia ieşea de sub ocupaţia ţaristă pentru a reveni între frontierele fireşti, situaţia se prezenta profund diferit. Fără a fi nici atunci vreun exemplu de bune practici, România apărea totuşi ca un Tărâm al Făgăduinţei pentru mulţi europeni. Pe lângă cei din imediata apropiere a graniţelor, mii de greci, italieni, ruşi, polonezi, chiar spanioli îşi căutau un rost mai bun pe plaiurile mioritice. Iar destui îl şi găseau. Îi atrăgea aici atmosfera de normalitate, dar mai ales posibilitatea de a câştiga prin muncă un ban frumos. Dacă satele erau în general sărace, oraşele, teribil de cosmopolite (doar puţin peste 25% din populaţia urbană era românească!), clocoteau de viaţă şi de oportunităţi de afaceri. Bizar, poate, dar lăsând la o parte Bucureştiul, cele mai mari oraşe se găseau în Moldova: Chişinău, Iaşi, Galaţi şi Cernăuţi!

Tot ca o ciudăţenie, după Marea Unire, nu magnificul Ardeal, cu istoria sa milenară dominată de austrieci şi maghiari, făcea corp separat, ci mai curând Basarabia. Secolul de jug ţarist îi lăsase pe basarabenii români înapoiaţi şi temători, rupţi de lumea europeană. Specificul basarabean era tratat ca o curiozitate, expresii precum „alaiuri jalnice”, în loc de pompe funebre, stârnind ironii irepresibile. În Basarabia erau trimişi funcţionarii cu probleme (adicătelea foarte corupţi), iar intelectualii provinciei – prea idealişti, în genere – se integrau extrem de greu în balcanica realitate românească. Uitatul „Caz Stere” este revelatoriu în această privinţă.

Şi atunci, ca şi acum, majoritatea politicienilor neaoşi admiteau că o descentralizare a administraţiei ar fi condus la o dezvoltare accelerată a economiei, dar regionalizarea îi băga în sperieţi. Peste o treime din populaţie, cea alfabetizată!, nu avea rădăcini româneşti. Prin urmare, au uitat foarte rapid promisiunile făcute ardelenilor, basarabenilor şi bucovinenilor, referitoare la acordarea unei cât mai largi autonomii, şi au continuat să ia toate deciziile de la Bucureşti. Unele s-au dovedit atât de proaste încât au slăbit iremediabil statul, precum şi – mai grav – încrederea cetăţenilor în stat. Poate nu e de mirare că, în distrugătorul război care a urmat, destui români au ajuns la concluzia că nu mai au nimic de apărat.

În 1944 ne-am trezit cu bolşevicii peste noi, am pierdut Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa şi Cadrilaterul, pentru ca, după 100 de ani de la Marea Unire, România ciuntită să fie condusă de Dăncilă, Dragnea şi Tăriceanu. O analfabetă, un puşcăriaş şi un viitor puşcăriaş.

În epoca interbelică, se spunea că politicienii şi evreii reprezintă cea mai mare pacoste pe capul României. Evreii au plecat şi au construit în mai puţin de 75 de ani unul dintre cele mai puternice state ale planetei, dezminţind astfel toate prejudecăţile legate de ei. Noi am rămas însă cu politicienii băştinaşi. Iar ei continuă să nu ne contrazică.