Mult se pierd scrisori, puţini le găsesc

luni, 06 mai 2019, 01:51
1 MIN
 Mult se pierd scrisori, puţini le găsesc

Ovidiu Lazăr se lasă purtat de fantezie, dincolo de litera textului, într-un miraj al literelor scrise în răvaşe sau pe costumaţia actorilor, proiectate pe panouri, mimate prin mişcare scenică. Nu mai interesează scrisoarea pierdută, ci găsirea sensului literelor sau alăturarea acestora de aşa manieră încât să constituie un mesaj actual.

Grefierul (Daniel Ciobanu) are un moment de sine stătător în spectacol, dislocând continuitatea tramei, un monolog plin de haz despre "românii verzi". E un extras despre "Statutele Societăţii «Românii Verzi»" din articolul publicat de Caragiale în 1901 în revista Moftul român. Astăzi, discuţiile au devenit tot mai aprinse în jurul tradiţionaliştilor, a antiprogresiştilor, a celor ce se împotrivesc faţă de orice fel de corectitudine politică întrucât ar fi impusă de Bruxelles, cu alte cuvinte şi pe scurt – naţionaliştii. Nu poate fi mesaj mai actual pentru societatea românească decât faptul că a început să fie caracterizată de o dezbinare teribilă, fiecare tabără frizând extremismul, într-un sens sau în celălalt al centrului.

Pentru interpretarea lui Zoe Trahanache, Ovidiu Lazăr a găsit nici mai mult nici mai puţin decât două actriţe ale Ateneului, pe care le distribuie alternativ în cele două premiere, Cezara Fantu şi Erica Moldovan, care reprezintă tipologii diferite, dar se pliază fiecare în mod aparte pe rol. Aş tinde să spun că Cezara Fantu e pe contre emploi, iar Erica Moldovan mai aproape de o distribuire corectă, dar din nuanţările jocului celor două actriţe această delimitare nu mai e chiar atât de strictă; amândouă merită văzute, fiecare încărcând cu altceva personajul feminin central caragialian din O scrisoare pierdută. Personajul Cezarei Fantu se construieşte aproape mereu prin raportare la partenerii scenici, fără a fi unul domol şi lin deoarece are explozii de neimaginat. Iar personajul Ericăi Moldovan pare că îşi revendică aproape mereu o independenţă de leoaică, iar alteori, având nevoie de partenerii scenici, îi strânge în jurul ei cu aceeaşi sălbăticie de felină, modulată prin construcţie de rol şi minuţiozitate regizorală. Oricum, îţi doreşti parcă să le vezi pe amândouă simultan pe scenă, în O noapte furtunoasă, ca să nu ne abatem de la repertoriul caragialesc, pe una în Veta, pe cealaltă în Ziţa. Deşi Erica a jucat-o deja pe Veta în ultimul spectacol al regretatului Bogdan Ulmu, în care a făcut un rol chiar memorabil.

Tot la dublă interpretare se apelează acum şi în cazul rolului secundar al lui Agamiţă Dandanache (Ştefan Molnar, Iustin Căuneac), caz în care Iustin Căuneac e mai alert, iar Ştefan Molnar mai languros, jucând mai ceva decât ca la carte demenţa aproape proverbială a lui Agamemnon Dandanache. Căciula lui de blană cu urechi, cu specific rusesc adaugă noi sensuri interpretării actuale a piesei. La fel şi modul în care îşi foloseşte vocea sau temperanţa actoricească de care dă dovadă.

În rest, Codrin Dănilă (Ştefan Tipătescu) încheie în mod cert un parteneriat scenic mai potrivit cu Cezara Fantu decât cu Erica Moldovan şi e mai stăpân pe sine în prima situaţie, Ionuţ Gînju (Ghiţă Pristanda) e "curat" hazos, la fel şi Liviu Smântânică (Tache Farfuridi) ce smulge la final multe aplauze, Gelu Ciobotaru (Iordache Brânzovenescu) a mai evoluat, dar se "alintă" scenic şi şarjează intenţionat, Daniel Onoae (Zaharia Trahanache) are un rol de compoziţie clasic, dar nu lipsit de dificultăţi, Dumitru Florescu (Nae Caţavencu) are experienţa rolului lui Alexandru Ioan Cuza din spectacolul semnat tot de Ovidiu Lazăr, rol pe care îl foloseşte cumva, dar la cote mult mai joase şi pe contrasens, evident. Anei Hegyi îi revine rolul de a ne "deştepta" periodic din "somnul cel de moarte", cântând la fluier şi legând astfel unele scene, făcându-şi de fiecare dată o apariţie foarte simpatică, cu şosetele colorate, pantofi desperecheaţi sau aripi de înger.

În ceea ce o priveşte pe Alexandra Paftală, rolul cetăţeanului turmentat e atât de bun că îţi vine să spui că suntem cu toţii o naţie de cetăţeni turmentaţi. Alexandru Dabija a făcut uz de un travesti greu de uitat (Dorina Chiriac) în O scrisoare pierdută, rol de care Alexandra Paftală se detaşează complet, necăutând să-l imite, creându-şi propriul ei hornar, foarte reuşit. Pe alocuri, se face în spectacol uz de naturalism şi nu-l consider neapărat necesar (nasurile sângerânde din adunare) şi devine redundantă proiectarea răvaşelor, odată ce conţinutul acestora e prezent simultan în replicile actorilor, dar chiar şi fizic prin tot felul de bilete, scrisori şi răvaşe.

Cert e că persoana care a găsit scrisoarea în plicul cu programul spectacolului, distribuit spectatorilor la intrarea în sală, a primit un free pass la toate spectacolele din cadrul FIT (Festivalul Teatrelor Independente, 9-12 mai).

(O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia: Ovidiu Lazăr, distribuţia: Daniel Onoae, Codrin Dănilă, Dumitru Florescu, Cezara Fantu, Erica Moldovan, Alexandra Paftală, Liviu Smântânică, Ionuţ Gînju, Ana Hegyi, Andrei Ciobanu, ştefan Molnar, Iustin Căuneac, Gelu Ciobotaru, Florin Pascariu, Daniel Popa, Alexandra Macovei ş.a., decor: Mihai Codreanu, costume: Alina Dincă-Puşcaşu, mişcare scenică: Oana Sandu, premiera: 20-21 aprilie 2019, Ateneul Naţional din Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)

Comentarii