Munchausen, povestea în care te crezi iubit

„Una dintre primele mele amintiri, una care se repetă în copilăria mea sistematic: tata cheamă o ambulanță pentru mama mea, paramedicii îi fac mamei, la insistențele ei, un analgezic sau un calciu și pleacă. Unii dau din umeri, nu aveți tensiune, doamnă!, și o trimit la medic. Apoi urmează vizitele la fel de fel de spitale și clinici: nu este de acord cu rezultatele analizelor, își pune mereu un alt diagnostic, întotdeauna unul mai serios, și toată lumea îmi spune că trebuie să am mare grijă de mama, altfel voi ajunge, dacă moare, pe drumuri. O văd dându-și ochii peste cap dramatic, respirând greu, sacadat, și spunându-mi cu gravitate că, de data aceasta totul este foarte grav, cu rinichii, stomacul, vezica biliară sau pancreasul. Azi mă simt foarte rău, simt că se apropie sfârșitul, mi-a spus pe când urma să plec în prima mea excursie cu școala. Nu am mai plecat, am rămas lângă ea, tata a chemat iar ambulanța, a luat-o la spital. A doua zi era acasă. Nu sunt capabili să dea un diagnostic, niște nemernici, eu sufăr cu pancreasul, am atâtea boli și ei îmi spun că analizele sunt perfecte!

La început îi plăcea să se văicărească doar acasă, se comporta normal în public. Apoi au apărut semnale mai alarmante: gemea încet când vorbea despre bolile ei cu rudele, apoi cu prietenii, apoi la serviciu. Aveam 10-11 ani când mi-am dat seama că mamei mele îi face plăcere să vorbească despre bolile ei și să se considere mult mai grav bolnavă decât era în realitate. Cu cât avea parte de mai multă compasiune din partea celorlalți, cu atât mai mult marșa în discuție despre bolile ei. În ședința cu părinții s-a ridicat și a spus că nu toată lumea își permite să dea bani pentru fondul clasei, unii cumpără medicamente, și astfel le-a vorbit celorlalți părinți despre litiaza biliară, pancreatita severă, despre varicele care o chinuiau stând gata să-i plesnească, despre rinichii ei bolnavi și plini de pietre. Acestea au fost spectacolele ei benefice: toată lumea o compătimea. Sper ca mama ta să se vindece cât mai repede! mi-a spus colega de bancă, la telefon, în vacanța de iarnă. Mama v-a pregătit doi cozonaci și o ciocolată de casă, să aveți de Crăciun, dacă ai nevoie de ajutor să știi că poți conta pe noi. Îmi pare rău că treceți prin asta.

Mama a fost „salvată” de bolile ei severe de către tumultul anilor 90. Nu, nu de medici, a trebuit cumva să fiu hrănit, îmbrăcat, să facă cineva temele cu mine, așa că ea nu s-a întins prea mult timp prin spitale. Dar în casă avea același comportament. Vara, la 30 de grade, nu m-a lăsat să deschid fereastra – cu rinichii ei sensibili era imposibil să meargă pe o podea înghețată, deși era în plină vară, iar podeaua era din parchet. Apoi, a început să se teamă de curenți de aer și frig; toamna, cam prin octombrie, într-un apartament în care centrala termică funcționa non-stop, dormea ​​cu căciulă pe cap și halat de molton, deși eu și tata ne închideam caloriferele din cauza căldurii. Când tata i-a reproșat că atmosfera din casă era insuportabilă, mama ne-a spus supărată: voi sunteți sănătoși, ce vă pasă, nu ca mine, pe moarte! Nu vedeți că transpir? Care om sănătos dă atâta apă din el?! Reticența noastră de a recunoaște buchetul ei de boli grave a enervat-o. Îmi doresc să mă ia Dumnezeu mai repede, să scăpați de mine! a izbucnit în plâns.

Aveam 17 ani, mama a fost internată pentru a nu știu câta oară. A primit un verdict – nu avea pietre la rinichi, nici pancreatită severă, nici probleme cardiace, doar calculi biliari. Nu era un diagnostic fatal, dar mama a insistat să se opereze. Am rămas singuri în apartament, eu și tata. Singuri și fără nici un leu: mama a insistat să dăm bani medicilor, ne-a stors de bani, cerea pansamente sterile, seringi, lenjerie de pat nouă, din disperare, rămași cu datorii pe la rude, tata a făcut un împrumut bancar. Apoi, s-a declanșat iadul. Mama a părăsit spitalul, operată, și a început să-și prescrie singură alimente și medicamente, ignorând ordinele medicilor și sfaturile noastre. Avea răspunsuri la toate: ce e bun pentru rinichi, ce face rău la pancreas, ce efect are o pastilă pentru ficat asupra inimii. Mânca doar legume aburite, sfeclă coaptă și mere la cuptor, măcina carnea de pui de mai multe ori să fie mai digerabilă, după ce îl înmuia mai întâi timp de 24 de ore în apă rece să-i scoată, chipurile, antibioticul din el și îl fierbea timp de două ore. Toți medicii sunt proști, habar n-au să pună diagnostice! afirma convinsă că problemele ei grave au fost neconfirmate de aceștia doar din neglijență medicală și necunoaștere. Slăbise enorm, avea 45 de kile și se apropia de o stare în care abia mai putea merge, astfel încât noi am dus-o la medic, ne temeam pentru viața ei. Medicii au consultat-o, au insistat să înceapă să mănânce normal, să ia vitamine, să se relaxeze, dar mama a insistat – cunoaște mai bine ce probleme de sănătate are, punct! 

Prin 2000 mă pregăteam pentru facultate. Tata decedase în urma unui infarct. Voiam să urmez Politehnica în București, dar mama s-a uitat la mine furioasă: Unde mă vei lăsa? Nu vezi cât de bolnavă sunt? Am nevoie de tine aici! Și m-a convins: am rămas să studiez în Iași. Mama și-a revenit după operație, dar nu a încetat să se plângă de restul. Îi plăcea să povestească cât de dificilă a fost operația, câți mor la o astfel de operație, neputând să reziste la anestezie și la tratament. Prietenele au dat din cap cu admirație, spunându-i: Oh, bine că ai reușit, ești o femeie puternică! Mama răspundea cu mândrie: Da, a fost greu! Numai eu știu prin ce-am trecut! Să vă ferească Dumnezeu să aveți ce am eu!

După facultate, m-am angajat ca inginer constructor și am plecat în străinătate, în Portugalia, cu trustul, apoi, m-am căsătorit cu o româncă stabilită acolo, pe care am cunoscut-o la una din întâlnirile comunității, la biserică. Mama m-a sunat într-o dimineață și mi-a spus: M-am uitat la prognoza meteo, este îngheț, îmbracă-te gros. Erau 16 grade. Am luat micul dejun, am fugit la muncă, iar mama i-a telefonat soției pentru a verifica dacă purtam cu adevărat haine groase. Și, ca de fiecare dată, i-a explicat cât de bolnav sunt. Așa suntem noi din familia asta, seamănă cu mine, sensibil, bolnăvicios, să ai grijă de el! Și pe mine m-au luat iar durerile, zac de câteva zile, mă doare tot organismul, n-am putut să ies nici măcar să cumpăr o pâine!

Eu și mama ne-am îndepărtat din ce în ce mai mult unul de celălalt, iar mama s-a cufundat din ce în ce mai mult în bolile ei, sau mai degrabă în imitarea lor. La început, a căutat, pur și simplu, compasiune și admirație pentru rezistența ei, apoi au început probleme mai grave. Locuiam în Almada de câțiva ani, când a fost diagnosticată cu cancer. Aproape de stadiul incipient, l-au operat la București și medicii ne-au asigurat că mama va trăi, până la urmă, fără probleme. Mesajul lor era clar: ridică-te și începe o nouă viață! Dar mama n-a înțeles. S-a înfometat, urmând diete haotice găsite pe internet, nu a ascultat nicio recomandare medicală. Aștepta doar milă și ajutor. Îi trimiteam sistematic pachete cu medicamente și suplimente alimentare, cele recomandate de medic. Cum să le iau, mi-a strigat, revoltată, chiar vă bateți joc de ulcerul meu? De pancreas, de care știți și voi că sufăr?Voi vreți să mor cât mai repede! Soția, cu un bebeluș de opt luni în brațe, după o naștere grea care a necesitat tratament îndelungat, a trebuit să plece spre Iași să stea cu ea: lucrurile scăpaseră de sub control.

Mi-au fost necesare trei decenii să înțeleg: mama se străduia în ultimii ani pentru această stare ideală de confort – când era întinsă în pat și toată lumea avea grijă de ea. A început să ceară scutece și o ploscă. Deși nu a avut un singur diagnostic grav, nici unul! Cancer în stadiu incipient operat cu succes, pancreatită zero, gastrită ușoară la băuturi acidulate cum avem toți, o inimă sănătoasă. Dar ea zăcea acolo. În acest pat al ei, am văzut deodată totul: copilăria dificilă a mamei mele, responsabilitatea timpurie pe care o avea față de frații ei mai mici pe care ea singură i-a crescut, dorința ei de a avea parte de dragoste din partea părinților ei care o vedeau mereu ca pe un adult, un adult pus la muncă de mic. Mi-am dat seama că mama a așteptat în sfârșit ceasul ei cel mai frumos: iată-o, întinsă acolo, slăbită, iar cei din jur, făcând cu schimbul, o hrăneau cu o lingură, schimbându-i scutecul. Era modul ei de a-și recăpăta copilăria și dragostea părinților ei pe care nu o trăise și simțise niciodată.

Au fost trei ani de luptă, încercările mele de a-mi aduce mama în fire și de a-i întoarce dorința unei vieți independente au fost prioritare. Un prieten mi-a spus: adu-o la tine, în Portugalia, îi va fi mai bine, motiveaz-o să se ridice și să trăiască. Dar totul era inutil, mersese prea departe. Cu bolile ei, a motivat, nu va putea călători cu avionul. Până la piață mergea cu taxiul, ferm convinsă că autobuzul îi face rău, deși nu era complet clar cum anume. Toate acestea nu puteau dura ani de zile. Prietenii și frații ei obosiseră, unii au murit, alții au dezvoltat propriile boli. O prietenă de-a ei, în timp ce venea în vizită la mama, a avut un accident, sora ei s-a mutat la fiica sa în Belgia, alta a rămas văduvă și se duce doar la cimitir, o prietenă a avut un mare necaz cu soțul care a paralizat. Noi nu ne mai puteam ocupa: soția își reluase postul, copilul creștea și mergea la grădiniță. Toți o părăseau, rând pe rând, iar mama încă așteapta ca oamenii să aibă grijă de ea. Anii de viață inactivi, fără plimbări, alimentația proastă bazată pe diete de pe internet au condus-o pe mama la o boală reală – osteoporoza. Acesta este primul diagnostic serios care te lasă, cu adevarat, imobilizat la pat.

Acum mama are 68 de ani. Dacă are noroc, poate să stea în pat încă 20 de ani, dar nimeni nu mai are puterea să-și facă griji pentru ea. A stat acolo atât de mult timp și i-a epuizat pe toți. Sunt obosit. Am nevoie de energie să-mi cresc copilul, am nevoie de timp să fiu cu el, cu familia mea. Nu am petrecut lângă ea un an, doi, ci decenii încercând să o aduc înapoi la realitate, să o forțez să trăiască în concordanță cu vârsta și starea ei de sănătate sau să fie tratată de medici – totul fără rezultat. Mulți ani la rând, am avertizat-o pe mama că lista ei de boli fictive ar putea să-mi distrugă viața mea, a familiei mele, a rudelor și a prietenilor care i s-au dedicat aproape complet, uitând de sănătatea lor. Singurul lucru bun e că am plecat de acasă, departe, altfel, azi, nu aș fi avut familie, carieră, copil, bucurii. Aș fi stat doar lângă patul mamei, chemând ambulanța și umblând cu ea prin spitale. Pentru nimic. Mama a fost toată viața ei sănătoasă.

Acum stă țintuită la pat, așteptând să vadă care dintre cei dragi își va arunca viața la picioarele ei și se va dedica complet ei, dar nimeni din familie nu este pregătit să o facă. Vom plăti un îngrijitor care să o ajute. Osteoporoza nu este o condamnare la moarte, mama mea nu este o femeie bătrână și poate să trăiască cu asta încă 20 de ani. Dar nu luând acești 20 de ani de la mine. Și, nu, nu din viața soției și a copilului meu, cărora le sunt dedicat trup și suflet.”

Sunt mulți care se dedică ani întregi familiei sau unei persoane ca mama din această poveste. Cunoaștem multe persoane care nu au reușit să spună „nu” părinților, bunicilor sau fraților lor cu sindrom Munchausen. Care și-au dedicat întreaga viață, încă din primii ani, rudelor lor veșnic bolnave. Bolnave, doar în închipuirea lor. Sindromul Munchausen este foarte frecvent în lume. Unii oameni au avut o copilărie dureroasă și lipsită de iubire, au trăit la umbra responsabilităților din fragedă pruncie, încât pentru mulți, o boală fatală, paralizia, gripa sau colesterolul ridicat sunt, în opinia lor, singura modalitate de a obține căldură sufletească și compătimire din partea celor din jur. Sunt situații în care o femeie primește înțelegere și sprijin doar în timpul sarcinii, așa că folosește la maxim perioada de grație care i-a fost alocată: face ce vrea, gâfâie la fiecare mișcare, se plânge de dureri, mănâncă în exces și dă frâu liber mofturilor ei. Nu există nimic mai bun în viața acestor femei decât aceste sarcini și câteva internări unde sunt hrănite și tratate bine și unde soții le aduc, la recomandarea medicului, pungi cu fructe și supă de acasă. Acasă, urmează, coșmarul: indiferență, lipsă de respect, abuz emoțional, chiar violență domestică din partea partenerului. Ceea ce au trăit și în familia de bază. Lipsa dragostei e înlocuită, la maturitate, cu dragostea de boală. Ipohondria și sindromul Munchausen sunt o salvare pentru unii, un mod de a fi iubit. Sindromul devine adăpost, un loc al tău unde atragi atenția și dragostea de care n-ai avut niciodată parte.

Cristina Danilov este psiholog