Nebănuitele resurse ale răutăţii

E o veche dezbatere filosofică aceea care încearcă să decidă dacă răutatea este înscrisă în ADN-ul individului sau dacă ea este dobândită pe parcursul vieţii. Jean-Jacques Rousseau era convins că omul se naşte bun, dar că societatea îl corupe. Alţii dau vina pe educaţie, pe mediul familial sau pe diverse traume suferite la vârste fragede. Frustrarea, spun psihologii, este una din cauzele majore ale răutăţii. N-ar trebui să ne surprindă puseurile de răutate de care ne lovim la tot pasul din moment ce putem vorbi, împreună cu Hannah Arendt, de banalitatea răului. Şi totuşi… Mă număr printre persoanele care redescoperă, zilnic, cu uimire şi crispare, infinitele resurse ale răutăţii. Deşi evit, pe cât se poate, să vorbesc despre mine, voi face astăzi o excepţie şi voi arăta cum am simţit, pe propria-mi piele, efectele răutăţii. Nu e vorba de experienţe dramatice, slavă Domnului, dar situaţiile respective nu sunt mai puţin simptomatice.

Am publicat anul trecut în ziarul Le Figaro, în luna august, un articol în care vorbeam despre reprimarea manifestaţiei din 10 august, despre guvernarea pesedistă şi despre raportarea României la idealurile europene. M-a bucurat să constat că articolul a fost bine primit, suscitând multe comentarii elogioase. Dar au apărut şi altfel de aprecieri. Câteva persoane au găsit cu cale să-mi adreseze cuvinte tari, de la "derbedeu" la "trădător" şi "renegat". Aşadar, deşi vorbeam despre partidul care conduce (vremelnic) ţara, eram acuzat de trădare de patrie! Regăseam, în fond, una din tezele de bază ale ideologiei pesediste: nu trebuie să-ţi "denigrezi" ţara în străinătate, ceea ce înseamnă de fapt, în traducere, că trebuie să lauzi coaliţia de guvernământ. O altă idee pesedistă (şi ea cu rădăcini în propaganda comunistă) este că cel care îşi "defăimează" ţara este musai plătit pentru asta de către "străini". În cazul meu, s-au format două şcoli de gândire. Prima spunea că am fost plătit regeşte, de către forţe oculte de peste hotare, pentru actul meu de trădare; cealaltă şcoală de gândire susţinea că "serviciile" româneşti au plătit gras ziarul Le Figaro pentru ca acesta să-mi publice imundul text, efectul final fiind acelaşi: "defăimarea". De notat că persoanele care susţineau astfel de enormităţi o făceau cu toată seriozitatea; şi nu erau chiar fitecine: doi medici ieşeni, precum şi un vag scriitor din Transilvania s-au ilustrat în această campanie de punere la zid.

În urmă cu câţiva ani am mai fost ţinta unei campanii violente, dar de o altă natură. La articolele mele din Ziarul de Iaşi, în spaţiul rezervat comentariilor, erau postate fel de fel de murdării, minciuni, calomnii – mă rog, tot tacâmul. Acele aiureli groteşti, dar trădând o răutate structurală, frizând demenţa, erau semnate – curajos – cu felurite pseudonime. Întâmplarea face că eu ştiam cine este autorul, l-am identificat uşor de la început. Altceva m-a frapat: postările individului declanşau un fel de reacţie în lanţ, se găseau imediat amatori care să mai toarne gaz peste foc şi să mai zvârle cu pietre, deşi, în mod evident, n-aveau nimic de împărţit cu mine şi aproape sigur nu-mi citiseră articolul. Putem trage de aici câteva observaţii interesante. Mai întâi, faptul că răutatea este stimulativă, în aşa măsură încât devine molipsitoare. Abjecţia se hrăneşte din abjecţie. În al doilea rând, cei care interveneau erau, am convingerea, fericiţi că sunt vizibili. Şi, în genere, răutatea e mai vizibilă decât bunătatea, inocenţa sau generozitatea. Cel ce este rău, nota un psiholog al cărui nume îmi scapă, are nevoie de spectatori. De aici, proliferarea răutăţii pe reţelele de socializare, pe Facebook în special.

Această admiraţie, ca să nu zic fascinaţie, pe care o exercită răutatea explică, măcar în parte, succesul unor posturi de televiziune şi al unor site-uri care cultivă, în mod programatic, ura. Admiratorii acestor posturi apar uneori de unde nu te aştepţi. Deunăzi, a fost invitat în studioul Antenei 3 Ioan Selejan, arhiepiscopul Timişoarei şi mitropolit al Banatului. Înalta faţă bisericească s-a dovedit a fi un telespectator fidel al acestui post, ceea ce denotă, înainte de orice, lipsă de gust. Dar mitropolitul a mers mai departe şi a adus un vibrant omagiu lui Mircea Badea, pe care l-a numit "pustnicul de la miezul nopţii". El, a continuat mitropolitul, "biciuieşte păcatele şi năravurile care s-au petrecut în ziua aceea în societate", lucrează la "asanarea societăţii româneşti", plus că este "un om familist". Încheierea a fost apoteotică: "să fiţi plugarul acela creştin care să semănaţi mereu bob de grâu curat în spaţiul nostru românesc".

Cel căruia i se adresau aceste laude este, în realitate, un individ de o rară vulgaritate, care se scălămbăie grotesc şi proferează, nestingherit, neadevăruri şi insulte mârlăneşti. E unul din personajele care, la Antena 3, manipulează, în chipul cel mai pervers, opinia publică, spre exemplu prin intermediul unor sinistre operaţiuni de linşaj mediatic. Şi, nu în ultimul rând, mitropolitul ar fi trebuit să ştie că realizatorii de la Antena 3 fac partizanat politic şi îi demolează pe adversari cu cea mai teribilă ură necreştinească.

Credeam că în acest caz, ca şi în acela al preoţilor de la Constanţa care au modificat slujba de Înviere, rugându-se doar pentru "conducătorii ortodoxi ai ţării", Patriarhia va veni cu un punct de vedere. Îl aştept şi acum.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor