Nimic despre politică

Unii istorici, din ţară ori de aiurea, împărtăşesc strania opinie că noi, românii, suntem un popor bizantin; că ne tragem nu de la prima Romă, ci de la cea de-a doua – Constantinopol. Nu ar fi neapărat ceva rău, dacă nu am fi moştenit mai degrabă defectele decât calităţile unui imperiu care uneori fascinează prin opulenţa sa, iar alteori îngrozeşte prin corupţia ce i-a devenit trăsătură definitorie. Or avea dreptate cronicarii ăştia? Iată câteva povestiri din Bizanţ, spicuite la întâmplare.

Bizanţul şi mafia imobiliară. În multe cartiere din Constantinopol se construia complet aiurea, banii dezvoltatorului fiind cei care contau, nu legea cetăţii. Revoltat că un avocat bogat, pe nume Zenon, i-a blocat priveliştea cu o casă de dimensiuni uriaşe (unele etaje nu se regăseau în autorizaţia iniţială!), Anthemios (arhitectul Sfintei Sofia) a găsit o cale inedită de a se răzbuna. Ingenios, el a montat în propria pivniţă, ce se întindea până sub clădirea lui Zenon, nişte cuve pline cu apă sub care a aprins focul. Forţa aburului a început să clatine bârnele pe care se sprijinea fundaţia casei avocatului. Speriat de cutremurele ce păreau să-l afecteze doar pe el, interpretate ca un semn rău de la Dumnezeu, Zenon şi-a luat lumea în cap. Vedem aici una dintre primele manifestări ale puterii aburului (vorbim de secolul al VI-lea!), dar bizantinii nu i-au înţeles atunci adevărata utilitate practică.   

Bizanţul şi biserica ortodoxă. De-a lungul secolelor, imperiul a fost frământat şi dezbinat din pricina numeroaselor dispute teologice. Deşi poporul nu înţelegea absolut nimic din discuţiile referitoare la natura lui Hristos, el se implica plin de elan, dar deseori cu consecinţe tragice, în respectivele tărăboaie. Că înşişi popii, preocupaţi de plăcerile trupului şi nu de nevoile sufletului, tratau cu ironie toate aceste idei ciudate şi contradictorii o dovedeşte teologia „arianului” Aethios (secolul al IV-lea), ce-şi ilustra doctrina prin flatulenţă. Trei vânturi de volum identic reprezentau teologia adversarilor săi, iar trei vânturi cu volum din ce în ce mai scăzut, propria sa teologie. Evident, lecţiile erau predate doar după mesele copioase organizate prin diecezele imperiului, în timp ce sute de mii de ţărani bizantini sufereau de foame.  

Bizantul şi războiul. Spre deosebire de romanii din vest (denumiţi cu dispreţ latini), bizantinii au ajuns, în timp, să evite confruntările directe cu inamicul şi, mai ales, comportamentul eroic. Victoria trebuia obţinută prin mită, diplomaţie ori prin cumpărarea unor comandanţi ai adversarului. Totuşi, dacă războiul devenea inevitabil, se prefera temporizarea şi hărţuirea celeilalte armate, iar un atac frontal doar dacă raportul de forţe era net în favoarea oştirii bizantine. Chiar şi în acest ultim caz, vitejia consta în păstrarea formaţiei de luptă, orice act de eroism fiind aspru pedepsit. Se povesteşte că unii soldaţi, după ce au sărit în sprijinul camarazilor căzuţi în mâinile duşmanului, salvându-i în mod miraculos, au fost mutilaţi sau chiar condamnaţi la moarte pentru nesupunere.       

Bizanţul şi vlahii. Acest neam de păstori harnici este pomenit destul de târziu în cronicile bizantine. Dar a devenit imediat celebru! Cică pe la anul 1100 mai multe mănăstiri de pe Muntele Athos au fost zguduite de ruşinoase scandaluri sexuale. Cercetările la faţa locului au stabilit că în zonă poposiseră vlahii cu turmele, nevestele şi copiii lor. Numai că pe lângă afacerile cu lapte şi brânză, vlahii, abuzând de nurii consoartelor (ce se costumau în bărbaţi pentru a respecta sacralitatea locului), mai întreţineau şi alt tip de negoţ, subminând tăria de caracter a călugărilor neprihăniţi. Interpelat despre aceste fapte reprobabile (la care se adăuga obraznicia odraslelor, ce nu respectau nicio regulă de bunăcuviinţă!), împăratul Alexie a răspuns că nu poate juca rolul regelui Irod! (Ăla cu uciderea pruncilor!) Şi bine a procedat, căci altminteri nu ne-am fi lăudat azi cu Cîţu, Ciolacu, Barna, Simion şi Şoşoacă! 

Eu socot că istoricii care cred că noi, românii, suntem de sorginte bizantină se înşală amarnic! (Sursa de inspiraţie pentru aceste istorii educative, fără vreo legătură cu politica, a fost cartea „Curiozităţi bizantine” de Anthony Kaldellis. O recomand!)