O Hidră pentru toţi

Sunt ani de când am tot obosit să spun că „finanţarea culturii din bani publici este o problemă în egală măsură politică şi morală. Ea ridică, din capul locului, întrebări privitoare la statutul şi rostul culturii în cadrul politicilor publice generale ale unei autorităţi administrative de rang local, regional sau naţional. Pe scurt, întrebarea este de ce ar trebui autorităţile să finanţeze cultura şi, mai ales, cu ce preţ se face această operaţiune dacă se întâmplă să fie condiţionată în vreun fel libertatea creatorului.

Formal, orice finanţator al culturii va afirma că nu se atinge de libertatea de expresie a creatorilor, bineînţeles. Practic însă vedem că nu există o finanţare în alb, per se, ci doar alocare de fonduri cu ţinte precise, fie ele obiectivele de imagine ale finanţatorului (în care administratorul vremelnic se comportă cu banii tuturor ca şi cum ar fi din propriul buzunar!), fie, în cazul structurilor autoritariste sau dictatoriale, comenzi clare cu scopul de a promova ideologia sau figura conducătorului. Nu ar trebui să uitam asta.

Aş reaminti, dincolo de istoria milenară a mecenatului, că finanţarea culturii din bani publici şi, pe cale de consecinţă, instituirea unui minister al culturii începe de la Mussolini, cu al său MinCulPop (Ministerio della Cultura Popolare), înfiinţat în 1935, cu misiunea de îndoctrinare şi propagandă prin intermediul culturii (în special prin cinematografie) care a fost reluată integral şi în România comunistă după modelul bolşevic, ca să nu mai amintim aici de maşinăria cinematografică perfecţionată nazistă, cu Leni Riefenstahl ca figură de proră. Acest tip de structuri politice extreme înregimentau pe faţă şi alocau finanţări discreţionare pe principiul utilităţii propagandistice pentru regim a produselor culturale respective, indiferent de valoarea intrinsecă a acestora (bunăoară, poetul proletcultist Mihai Beniuc era milionar graţie publicării unor texte inepte, la fel ca şi talentatul Marin Preda, cel care a scris «Delirul» la comandă de partid, încasând drepturi de autor de 880.000 de lei, în condiţiile în care salariul mediu era, în anii 70, de 1.700 lei).

Acest mecanism de finanţare, în care guvernul dădea bani celor care făceau servicii regimului, a rămas încă profund înrădăcinat în mentalul colectiv. Mai nou, cultura a devenit de multe ori un pretext pentru furat bani, după sistemul celorlalte alocări din România astfel încât dilema rămâne perfectă: fie că sunt, fie că nu sunt suficienţi, banii tot trebuie sifonaţi! Mai ales în contextul în care şi astăzi există o exasperare a creatorilor, în special a celor cu simpatii stângiste, care revendică acest drept clamând că statul are obligaţia de a sprijini cultura, de a oferi stipendii artiştilor, de a întreţine instituţiile şi de a finanţa filmele.

Abordarea pragmatică a statelor anglo-saxone (care lasă cultura pradă jocului pieţei şi a investiţiilor private) este orgolios contrabalansată de Franţa, ţara cu cele mai mai mari alocări bugetare pentru cultură, care invocă, în negocierile economice din UE şi în tratatul cu S.U.A., «excepţia culturală» în privinţa finanţării producţiilor cinematografice din bani publici, poziţie integral susţinută şi de tinerii regizori de succes din România. Este această poziţionare oare o rămăşiţă a vechiului statut al filmelor ca instrument de propagandă, care se cuvenea să fie plătite de la bugetul de stat sau reprezintă o perspectivă intervenţionistă în favoarea produselor culturale de avangardă, novatoare, care nu pot intra în categoria bunurilor culturale realizate cu investiţii private, pentru profit. Există opinia, larg răspândită, că, de fapt, nu numai cinematografia, ci chiar toate artele ar trebui tratate ca o excepţie culturală ce trebuie finanţată din bani publici. E o întrebare care mă frământă şi pe mine, într-adevăr, şi căreia îi voi încerca un răspuns cu un alt prilej mai ales în contextul în care formarea publicului viitor este, cu adevărat, o urgenţă educativă pentru orice guvern civilizat.

Dacă în privinţa subordonării ideologice lucrurile sunt clare astăzi şi e limpede (în ciuda necruţătorului război mediatic la care suntem părtaşi, vrem, nu vrem) că nu mai poate fi vorba de propagandă în producţiile artistice contemporane, sau, în orice caz, de propagandă dirijată direct, în ceea ce priveşte implicaţiile subiective ale finanţărilor, lucrurile stau încă extrem de rău în România şi ar merita o tratare mai detaliată a acestui subiect”.

Bunăoară, un proiect de expoziţie pe stradă a unor lucrări de artă contemporană a stârnit o serie de reacţii care ar merita a fi discutate dincolo de chestiunile de gust pe care orice artefact, rod al inspiraţiei artistice, le stârneşte inevitabil. O spun şi eu, alături de alţi câţiva, de mulţi ani: publicul eminamente conservator al Iaşului trebuie expus şi la evenimente de artă contemporană, nonfigurative sau care necesită „mediere culturală” şi, da, proiectul de aproape trei decenii al lui Matei Bejenaru de a face din Baia Turcească un centru de creaţie şi dezbatere pentru arta contemporană s-ar cuveni a fi dus la bun sfârşit, indiferent dacă programul lui ar fi cu impact la public sau doar o agora a specialiştilor în domeniu. Chiar dacă, de regulă, asemenea centre din lume sunt incubatoare anticapitaliste şi promotoare a unui neoproletcultism cu eşarfă de caşmir, ele tot trebuie să existe. Deşi nu-mi sunt neapărat dragi, aceste baricade ale neomarxismului artistic, bonjurist şi revanşard, trebuie sprijinite şi, da, trebuie finanţate şi ele din bani publici. Pentru că altfel, balanţa opţiunilor culturale rămâne dezechilibrată, iar o societate deschisă trebuie să asigure spaţii de exprimare pentru toate gusturile. Sigur că asta nu va împiedica mămăicile stupide să izbească cu paporniţa în „întruchipările satanei”, dar va face ca oferta artistică să fie mai complexă, iar orizontul cultural al unui oraş „care inspiră creaţia şi mişcarea” să fie suficient de larg ca să ajungă la toată lumea. Capacitatea critică de a judeca valoarea artistică e o cu totul altă problemă şi o să lăsăm această chestiune pentru altă dată. La fel ca şi analiza izului ideologic pe care un distins critic şi universitar ieşean, cel mai important teoretician marxizant al câmpului cultural şi al implicaţiilor sociale ale artei noi, îl detecta la amintitul proiect cultural de mobilier (artistic) stradal. Îl identifica, desigur, de pe poziţii partinice, cum s-ar spune în jargonul propagandistic potrivit, dar nu chiar fără îndreptăţire. Dar asta este, fireşte, o controversă cu o anvergură mult mai mare decât micile înţepături electorale. În orice caz, în ce mă priveşte, salut diversificarea ofertei culturale chiar dacă admit că o pregătire mai riguroasă a explicării contextului şi a mizelor artistice asumate de artiştii contemporani nu poate decât să ajute la rafinarea unei percepţii mai nuanţate a sculpturilor respective. Oricum, Slavă Domnului!, faţă de taraba lovită de trăsnet aruncată acum vreo câţiva ani pe pietonalul din faţa Mănăstirii „Trei Ierarhi”, actuala ediţie din Luna sculptorilor români la Iaşi reprezintă un progres vizibil.

Cât despre de-acum celebra „Hidră” scoasă deja la licitaţie la Artmark („Thanks Iaşi pentru publicitate!”), eu i-aş propune fără ezitare domnului primar şi Consiliului local să o cumpere imediat şi să o expună în rondul de la intrarea în Parcul Expoziţiei, în locul statuii fostului ocupant sovietic, dărâmată de Simirad. Cu o instalaţie imersivă de rigoare care să îi introducă pe suveraniştii laşi de Iaşi (tăcuţi ca lebedele în faţa imprecaţiilor băloase ale dementului Medvedev) în mediul lor amniotic, hrănitor: barbaria rusă!

Pe scurt, foarte bine că se dau bani publici pentru finanţarea de evenimente culturale, iar dacă oamenii politici care ajută la diversificarea ofertei culturale apar la tăiat de panglici, nu mi se pare ceva atât de strigător la cer. Mi se pare mult mai importantă creşterea lentă a calităţii acestor evenimente decât argumentele pentru tăierea fondurilor din motive de scandal estetic sau de omeneşti resentimente. În concluzie, daţi hidră la toată lumea, să ajungă!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor