O lume putredă şi lipsită de umanitate (II)

Regizorul are un excelent simţ al proporţiilor în ceea ce priveşte întregul, dar şi raportarea la detalii, lucrează cu spirit geometric, când gestionează urcările pe şi coborârile personajelor de pe schele sau aruncarea corpurilor sub scenă, nelipsindu-i nici spiritul de fineţe, când imaginează cum cad draperiile din folii albe în final şi sunt astfel dezvăluite culisele, echivalând cu o cădere a măştilor şi o dezvrăjire teatrală, chiar şi atunci când orchestrează frenezia dansului lui Hamlet, deasupra văii de cadavre de sub scenă, peste care s-au fixat plăcile de lemn, plăci bătute în podeaua scenei/lumii, care la final va fi acoperită cu un linoleum negru. Dar nu înainte ca Hamlet însuşi să se arunce înăuntru, căzând şi ultima scară dinspre Hades spre scena lumii, totul sus devenind acest uriaş cimitir, şi nu înainte de a rosti că a decis să părăsească această lume putredă şi lipsită de umanitate.

Moartea personajelor din Hamlet-ul lui Dodin, exceptând masacrarea lui Polonius, nu are foarte mult de a face cu Hamlet (şi nici cu Hamlet): în spatele foliilor netransparente, nu mai devine deloc evident că Ofelia se sinucide, deoarece cuplul Gertrude-Claudius o urmăreşte sus foarte impacientat de situaţie, iar cei doi se dispensează rapid de cadavru, pentru a muşamaliza situaţia, apoi, la rândul lor, Gertrude şi Claudius sorb într-un mod foarte natural din pocale, fără prea multe explicaţii şi fără a recrea scenic scenariul tradiţional, iar comedianţii dispar din scenă în numele artei, la fel cum au şi apărut; Dodin renunţă la personajul Laertes şi la scena duelului; în replici, lui Laertes îi ţine locul actorul din rolul Polonius. E eronat să mai consideri că Hamlet e autorul tuturor ororilor care s-au petrecut, că el a ucis mai toate personajele; de fapt, şi nu există decât acest adevăr actual, cu toţii sunt victimele lumii în care trăiesc. Spectacolul dobândeşte o autonomie şi o stare de graţie aparte, dincolo de latura ideatică a viziunii regizorale, demnă de invidiat. Ca o veritabilă operă, care, odată lansată în lume, în auditoriu, are propria viaţă şi se expune unei interpretări infinite.

Modernismul plonjează în actualitate, odată ce devine evident că norvegienii au cucerit Danemarca, iar imaginea lui Fortinbras, noul conducător, în costum negru, o figură politică a zilelor noastre, ţinând un discurs, apare pe o plasmă, purtată de-a lungul scenei. Coroana nu mai e a lui Hamlet, coroana nu mai e a nimănui, regulile lumii s-au schimbat, vechea lume e un vast cimitir, iar noua lume o enigmă. Hamlet-ul lui Dodin îşi rezervă câteva coduri secrete ale sale, în acelaşi mod în care Hamlet-ul lui Shakespeare şi-a permis să fie una dintre cele mai enigmatice tragedii ale bardului. O tragedie care nu exclude comedia. În acest punct, Dodin şi Shakespeare se întâlnesc. Marile replici din Hamlet sunt integrate în contexte comice şi aduc zâmbetul pe buze. Cea mai mare tragedie presupune comedia şi grotescul, la fel cum comedia paroxistică nu exclude tragedia.

Un rol extrem de important revine, în Hamlet-ul lui Dodin, muzicii. Se optează în principal pentru muzica clasică (Alfred Schnittke, Johann Bach), dar şi pentru jazz (Duke Ellington). Muzica survine atunci când trei rânduri de culise (dreapta, stânga – în faţă, dar şi una în spate) se deschid, lăsând la vedere reflectoarele, iar de acolo se revarsă sunetele armonioase. Odată uşile închise, muzica se opreşte şi ea. Într-un spectacol, muzica poate contribui la atmosferă până la a deveni ea însăşi personaj în spectacol. Între aceste două ipostaze, cel mai important rol care poate reveni muzicii (cum e cazul şi aici) e acela de a crea, potenţa sau tempera stările de spirit din scenă. Odată ce se rostesc adevăruri care se cer evidenţiate sau cuvintele devin de prisos, uşile se deschid, iar muzica e lăsată să invadeze scena. Însă replicile îşi cer tributul, iar uşile se închid, iar conversaţia scenică îşi urmează cursul. În acest mod, dansul (tangou), muzica şi instrumentul muzical (flautul lui Hamlet) au roluri precis determinate în spectacol. Tangoul (actriţa din rolul lui Gertrude este extrem de elastică, interpretând fără afectare, fără efort, ca de la sine orice mişcare scenică), dar şi flautul lui Hamlet au, pe de o parte, rolul de a potenţa, iar pe de altă parte, rolul de a tempera stări de spirit cu care personajele/actorii s-au confruntat ori urmează să se confrunte în scenă.

(Hamlet-ul lui Dodin, text: Dina Davidovna, regia şi adaptarea: Lev Dodin, distribuţia: Danila Kozlovsky/Hamlet, Ekaterina Tarasova/Ophelia, Ksenia Rappoport/Gertrude, Igor Chernevich/Claudius, Stanislav Nikolsky/Polonius, Sergey Kurishev/Horatio, Igor Ivanov/Marcellus, Sergey Kozirev/Bernardo, scenografia: Alexander Borovsky, Maly Drama Theatre, St. Petersburg, FITS 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)