O nouă comunitate, aceleaşi vechi probleme

Comunitatea Politică Europeană (CPE) face pasul de la idee la instituţie, prin summit-ul de două zile care începe, astăzi, la Praga. Proiectul preşedintelui Emmanuel Macron, întâmpinat cu destul scepticism, ar putea lua un start bun în capitala cehă. Războiul din Ucraina şi problematica energiei, cele două  teme majore deja anunţate, justifică un dialog larg şi informal, scutit de chingile termenelor-limită şi ale comunicatelor finale. Dar, desigur, agenda se anunţă mult mai largă.

Nu înseamnă că această primă reuniune va fi ocolită de critici, indiferent cât de utile vor fi discuţiile. Reacţiile negative vor veni din cauză că nu există un consens privind rostul acestei instituţii. Unii şi-ar dori ca ea să reprezinte un forum relaxat de consultări între toate statele europene (minus agresori şi aliaţii lor), fără vreun piedestal special pentru Uniunea Europeană. Alţii insistă că, în condiţiile în care extinderea UE este un proces îndelungat şi dificil, CPE ar trebui să reprezinte o garanţie că statele-candidate nu vor fi tratate ca şi cum ar fi în „exteriorul” proiectului european. În fine, din lunga listă cu posibile rosturi ale CPE merită amintite şi părerile potrivit cărora aceasta ar putea deveni un forum de cooperare alternativ, acolo unde UE se blochează din cauza exigenţelor unanimităţii.

Este clar că niciuna dintre aceste perspective nu este pe deplin satisfăcătoare. Dar la fel de evident este faptul că proiectul, odată început, va continua. Primul scenariu, cel al forumului larg de consultări, pare să fie poziţia cea mai puţin ambiţioasă şi lipsită de riscuri. Din multe puncte de vedere, ar exista suprapuneri cu agenda altor organizaţii regionale, cum ar fi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), cu marea diferenţă că nu ar participa ţările „problematice” şi nu s-ar ajunge la blocaje decizionale. De altfel, în acest scenariu nici nu s-ar pune problema unor decizii colective, care ar aduce cu ea, instantaneu, anxietăţi privind influenţa fiecărei capitale.

Cel de-al doilea scenariu, şi el scutit de presiunea competiţiei pentru influenţă decizională, ar avea meritul de a transmite statelor candidate sau potenţial candidate la integrarea în UE sentimentul că fac deja parte dintr-o comunitate „occidentală”. Fără a lega instituţional CPE de UE, ar fi de presupus că participarea acestor ţări la discuţiile multilaterale din CPE le-ar oferi ocazia să-şi exprime părerea într-un cadru diferit de cel al negocierilor de aderare sau parteneriatelor cu UE. Se ştie, acestea sunt categoric dominate de Bruxelles, ceea ce face ca respectivele state din estul şi sud-estul continentului să fie angrenate într-un joc al ascultării şi conformării. În acest caz, însă, ar fi de presupus că alţi participanţi, cum ar fi Regatul Unit sau Israelul, să-şi piardă rapid interesul în participarea la CPE.

Deocamdată, Uniunea Europeană este cea care a inventat formula, a lansat invitaţiile de participare şi, în calitate de gazdă, oferă susţinere logistică. Aceasta reflectă interesul Bruxelles-ului pentru un start bun al CPE şi, în perspectivă, sugerează relevanţa celui de-al treilea scenariu. Acesta ar presupune ca noua comunitate să devină, treptat, o parte integrantă a proiectului UE. Ar urma, aşadar, ca ea să fie tot mai puternic instituţionalizată, iar procesul să vizeze cu precădere dimensiunea politicii externe şi de securitate – una dintre cele considerate a fi subdezvoltate şi vulnerabile, mai ales din cauza exigenţelor privind unanimitatea la vot. Evident că promotorii acestei linii ar trebui să explice, într-un final, când şi cum anume ar urma să se realizeze acest obiectiv – spre exemplu, înzestrarea CPE cu un proces decizional bazat pe votul majoritar şi, ulterior, printr-o conferinţă interguvernamentală, introducerea unor teme esenţiale din aria politicii externe şi de securitate ale UE în noul recipient numit CPE.

Nu are sens să discutăm, acum, de ce acest din urmă scenariu pare, pe termen mediu, cel mai probabil, chiar dacă summit-ul de la Praga ne va oferi o combinaţie benignă între cele trei variante. La Paris, cei patru ani şi câteva luni de administraţie Macron vor servi drept cadru favorabil pentru eforturile de a contura o mai pronunţată identitate europeană pe arena internaţională, una care să împlinească mai vechiul vis francez ca Europa unită să devină un actor independent şi, totodată, să reprezinte un „multiplicator” al prezenţei şi puterii franceze. Deocamdată, aşa cum o atestă evoluţia crizei ucrainene, acest obiectiv este foarte, foarte îndepărtat.