O nouă invitaţie pentru Moscova

Miercurea trecută, preşedintele Republicii Niger, Mohamed Bazoum, a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară, guvernarea fiind preluată de o juntă condusă de generalul de brigadă Abdourahamane Tchiani, anterior comandantul gărzii prezidenţiale. Mass media internaţionale au oferit deja ample relatări despre insatisfacţia Occidentului, pentru care preşedintele Bazoum, desemnat prin alegeri libere, reprezenta ultimul aliat din Sahel, regiune dramatic afectată de rebeliuni islamiste. Pe de altă parte, aşa cum era de aşteptat, evoluţiile din Niger au fost bine primite la Moscova, în condiţiile în care Kremlinul – inclusiv prin intermediul grupării Wagner – îşi extinde puternic influenţa în zonă.

După cum se ştie, puciul din Niger vine la scurt timp după cele din Mali (mai 2021) şi Burkina Faso (septembrie 2022), toate având în comun, cel puţin declarativ, nemulţumirea forţelor armate faţă de modul în care guvernele participau la lupta împotriva miliţiilor islamiste, sub coordonare franceză. În fapt, Franţa pare să fie, cel puţin pentru moment, marele perdant al evoluţiilor politice din Sahel: după o acţiune militară de succes împotriva islamiştilor în nordul Republicii Mali, în 2013, Parisul a decis să extindă ostilităţile pe un front mai larg, în Sahel, expunându-se riscului ca prezenţa sa militară să fie instrumentată politic de oponenţii regimurilor ce s-au aliniat liniei franceze. Şi, pe fondul unor vechi şi complexe conflicte interne, alimentate de factori economici, etno-rasiali şi religioşi, dar şi de resuscitarea interesată a discursului anticolonialist, în Mali, Burkina Faso şi, acum, în Niger s-au produs puternice reacţii antifranceze şi antioccidentale.

Fără a detalia, aici, asemănările şi diferenţele dintre procesele politice din cele trei ţări menţionate, se poate observa eşecul abordării administraţiilor Hollande şi Macron, care s-au angajat pe termen lung în Sahel, fără a avea suficientă influenţă asupra angrenajelor militare din ţările-gazdă. Iar trecerea graduală la o logică de tip Război Rece în nucleul sistemului internaţional (Occident – Rusia/China) a făcut ca periferia sistemului să redevină tentantă pentru marile puteri antioccidentale. Dacă, în ceea ce priveşte Africa, Beijingul preferă să se limiteze la penetrare economică aducătoare de beneficii politice pe termen lung, linia Moscovei pare să fie aceea de a sprijini direct – financiar şi, prin intermediul Wagner, militar – acele forţe dispuse să conteste ordinea regională susţinută de Occident.

În cazul celor trei state din Sahel, aceasta se traduce şi prin sfidarea ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest), o organizaţie regională ce poate sancţiona încălcarea ordinii de drept în statele-membre – la limită, inclusiv prin intervenţie militară. Dar climatul actual nu este unul favorabil unor măsuri de acest tip, iar ECOWAS devine tot mai irelevantă. Ea a instituit deja primele sancţiuni împotriva Nigerului şi a ameninţat cu o posibilă acţiune armată, dar aceasta din urmă este improbabilă, în condiţiile în care există un sprijin popular semnificativ pentru pucişti.

Conducătorii militari din Niger, asemeni celor din Mali sau Burkina Faso, se tem nu doar de intervenţii externe, ci şi de a cădea ei înşişi victimă unor noi puciuri, întreprinse de alţi aventurieri. De altfel, tocmai aceasta s-a întâmplat în ultimele două ţări: primii lideri instalaţi după înlăturarea guvernării civile au fost, la rândul lor, răsturnaţi prin lovituri de stat, după cel mult un an. Această instabilitate îi poate stimula pe liderii din capitala Nigerului, Niamey, să ceară ajutorul Rusiei. Aceasta nu s-ar sfii deloc să le ofere sprijin în chestiunea cea mai presantă: menţinerea la putere. Dacă exemplul din Mali este relevant, atunci observăm că forţele Wagner îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale de a lupta cu rebelii islamişti (şi o fac fără scrupulele de care dau dovadă militarii occidentali) dar, în plus, îi pot ajuta pe liderii de la Bamako să descurajeze eventualele tentaţii subversive din cadrul propriei armate.

Lovitura de stat din Niger a generat, după cum se ştie, reacţii publice ostile Occidentului şi favorabile implicării Rusiei. Dar, aşa cum o demonstrează exemplul Republicii Burkina Faso, noile autorităţi ar putea fi precaute şi discrete în ceea ce priveşte o reorientare rapidă înspre Moscova. În Niger există o reţea militară extinsă creată de Franţa, pentru susţinerea operaţiunilor anti-islamiste din Sahel, iar o cerere oficială de părăsire a ţării încă nu a venit (deşi este foarte probabil să fie înaintată curând). Cel mai probabil, în viitorul apropiat nu va fi trimisă o solicitare explicită adresată Moscovei – dar, după cum se ştie, dacă există ocazia, Rusia are obiceiul să înceapă penetrarea unei ţări fragile, cum este Nigerul, chiar în lipsa unei invitaţii oficiale.