O reformă care nu se va face (IV)

Megacriza care a lovit România, fără a atinge însă punctul culminant, a demonstrat imediat cât de depăşit este sistemul administrativ. Aproape în fiecare zi ni se prezintă la televiziune câte un primar din mediul rural căruia ar trebui să-i plângem de milă. Individul nu mai are bani în buget nici pentru salubritate, nici pentru iluminatul public, nici măcar – iar aici vocea i se stinge, devenind o şoaptă – pentru salariile funcţionarilor din subordine.

Luat la bani mărunţi – deşi presa a devenit teribil de tandră cu aleşii partidelor de la guvernare -, primarul recunoaşte că ţăranii nu prea-şi plătesc taxele şi impozitele. În unele localităţi, rata de colectare este de sub 50%. Edilul dă neputincios din umeri şi explică trist că nu se poate duce peste contribuabili deoarece ştie că nu au nici ei bani ori fiindcă îi e frică de furia pomanagiilor. Ăştia îs cei mai răi. Ei au drepturi – la sănătate, la educaţie, la ajutoare sociale -, nu şi obligaţii. De ce? Fiindcă votează cu cine trebuie. Şi tot votând cu cine trebuie, localitatea a ajuns în faliment. 

Dacă mai adăugăm că numărul locuitorilor din comuna respectivă (cu anumite excepţii), în continuă descreştere, e de vreo mie şi ceva de suflete zbuciumate, atunci înţelegem cel mai bine proporţiile dezastrului. Astfel de comunităţi stau de mult cu un picior în groapă, nefiind capabile să se întreţină singure nici măcar în perioadele economice de relativă stabilitate, darămite în vremuri de criză. Atunci de ce mai există? De ce nu au fost deja desfiinţate?

Răspunsul este tot cel de sus: fiindcă votează cu cine trebuie. Ca şi amărăştenii de pretudindeni, comunele sărace sunt folosite pe post de masă de vot, ele contribuind uneori decisiv la victoria finală a vreunui partid. De-a lungul timpului, multe dintre aceste localităţi au trecut brusc de la o formaţiune la alta. Au fost când fesenite, când ţărăniste, când pedeseriste, când pesediste, când democrate, când democrat-liberale, când liberale, apoi din nou pesediste şi tot aşa. În ultimele trei decenii, harta ţării s-a colorat uneori majoritar în roşu, alteori în galben, câteodată în albastru, o dată în portocaliu aprins, dar întotdeauna cu mici nuanţe de verde amărui prin centru şi nord vest. Doar traiul mizerabil al alegătorilor a rămas la fel, fără culoare!

Se cuvine însă o precizare importantă: acest transfer de simpatie de la un partid la altul s-a făcut de fiecare dată mai degrabă inconştient. De-a lungul propriilor mele expediţii în ruralul medieval, am găsit de fiecare dată votanţi – nu foarte treji, e drept! -, ce credeau, indiferent de anul în care ne aflam, că tot Ion Iliescu era preşedintele României. Nu pricepeau deloc nici chestia cu partidele, dar votau ca nişte cetăţeni destoinici!

Dar cel care alege în numele acestor înţelepţi ai satelor româneşti este întotdeauna primarul. El sare ca o lăcustă africană de la un partid la altul, încercând şi reuşind deseori să-şi păstreze funcţia. Oamenii îl urmează, fără să protesteze, fiindcă pâinea şi cuţitul sunt în mâinile edilului. Puţinele reguli ce interzic traseismul lasă întotdeauna porţite salvatoare, aşa că primul gospodar se poate descurca uşor la momentul oportun. Ieri a fost fesenist, azi este liberal, mâine va fi pesedist. Iar poimâine se va muta cu familia în Germania, scârbit de corupţia din România.

Toate partidele cocoţate în fruntea statului s-au folosit de astfel de primari, întărindu-şi, pentru o perioadă, influenţa în teritoriu. Faptul că fiecare formaţiune a profitat de putere pentru a infiltra în primării funcţionari „loiali” (formaţi la şcoala de partid, unde şi-au dat doctoratul cărând serviete întotdeauna pline), supraaglomerând astfel schema de personal, le-a dat iluzia că, în timp, vor domina întreaga comunitate în nume propriu.

Totuşi, după niciun mandat, infiltraţii (mereu oameni de caracter!) deveneau, în gândire şi purtare, pesedişti cu acte în regulă. De ce? Fiindcă, o ştie toată lumea, PSD nu va face niciodată reforme, cu atât mai puţin o reformă administrativ-teritorială, aşadar riscul de a pierde „jobul bun pe viaţă” (cum îl alintă atât de sugestiv primarii!) dispărea cu totul, indiferent cât de puţin şi de prost ar fi muncit pentru comunitate. Prin urmare, celelalte formaţiuni devin obligate, săracele, să o ia din patru în patru ani de la capăt, umplând primăriile, în naivitate lor penală, cu viitori pesedişti. Aşa au apărut uriaşele armate de bugetivori, ce au răspândit boala vitei nebune după PSD. Tragic cum toate partidele din România zămislesc numai pesedişti! De ce? Fiindcă doctrina pesedistă (fură cât poţi, dar miluieşte-l oleacă şi pe amărât) e singura acceptată de majoritatea populaţiei.

Prin urmare, o reformă administrativ-teritorială ce nu ar reduce la mai puţin de jumătate numărul angajaţilor din administraţie (eliminând doar uscăturile!) şi la cel mult un sfert numărul UAT-urilor (desfiinţând toate pungile de sărăcie) ar fi complet inutilă. Dar cine-şi permite să deranjeze somnul cel de moarte al comunităţilor sărace? Statul, şi când scriu stat mă gândesc mai ales la PSD, te vrea cât mai adormit. Somn uşor, şapte purici pe-un picior! (Sfârşit)