O „repede ochire”, retrospectivă

Ce-am făcut noi, românii, în ultima sută de ani? Nu e o întrebare simplă şi confortabilă. A-i răspunde serios şi cinstit presupune o conştiinţă istorică în stare să se transpună în alte orizonturi de epoci, cu contextele lor distincte, modelatoare de mentalităţi, altele decât cele de acum (ale noastre şi ale contemporanilor noştri). În plus, dacă gândim un "noi" solidar, al naţiunii, acesta are de răspuns, fireşte, şi pentru ce ar fi trebuit să se facă şi nu s-a făcut (desigur, cu inevitabilul de ce?), ca şi pentru ceea ce s-a pierdut ori diminuat din ce se câştigase anterior (acelaşi de ce?). În fine, turnirul sau competiţia de puncte de vedere, răspuns la întrebarea redacţiei, presupun nu atât un inventar stufos şi înceţoşat, ci degajarea dominantelor, a unor vectori cruciali în dinamica istorică, fie fructificaţi, fie, din păcate, pe lângă care s-a trecut doar.

Istoria trebuie scoasă din abstracţia şi uscăciunea consemnărilor seci, de manual şcolar inert. Cum arătase, oare, pe trăite acel 1917 de peste veac? O încordare imensă, a întregii naţiuni şi a României ca stat, amputat teritorial, rămas cu Moldova – spaţiu de refugiu şi Iaşul capitală de război, tristeţea înfrângerilor şi speranţa victoriilor viitoare, venite şi ele, lipsurile de tot felul, morţi, răniţi, invalizi, orfani şi văduve, epidemia de tifos. Un efort general, sacrificii nu doar pe front, o sforţare pe viaţă şi pe moarte. Tuturor acestora, le datorăm miracolul României Mari. Grav ameninţat, statul naţional a ieşit întărit, România însemna acum Patria întregită, nu doar a românilor din vechiul regat, dar şi din Ardeal şi Banat, Bucovina, Basarabia. La acel timp auroral, de renaştere şi nou început, trebuie raportat tot ce i-a urmat, cu bune şi rele, supuse unei discerneri exigente şi nu înecându-le, amestecat, în vreo peltea festivistă. Le datorăm o atare, nepoleită, evaluare românilor care, prin jertfe şi fapte, au făcut România Mare, ca şi acelora care, în timp, au consolidat-o, i-au dat o realitate de simţire şi împliniri româneşti, rod trăit şi meritat.

Brutala ruptură adusă de comunismul impus de ocupantul (sovietic) "eliberator" va fi aureolat hiperbolic, prin comparaţie retrospectivă, perioada interbelică, poate pe alocuri excesiv, dar progresul a fost real: împroprietărirea ţăranilor, Constituţia democratică din 1923, crearea unei industrii româneşti, şcoală şi universităţi de nivel european, afirmări internaţionale remarcabile în ştiinţe, în umanioare, literatură şi arte, diplomaţie. România, factor de stabilitate în regiune (Budapesta: căderea republicii lui Béla Kun). Tinerii din generaţia lui Mircea Eliade se întrebau, odată împlinit actul istoric al Marii Uniri (1918), ce va mai umple vieţile lor dându-le sens şi miezul răspunsului activ, făptuitor şi de valoare perenă, s-a dovedit a fi mai cu seamă în sfera culturii. Inclusiv în traversarea vitregiilor şi derutelor unei Europe răvăşite de ideologii totalitare, brune şi roşii, şi de un nou război mondial, cu consecinţele sale. O Românie prinsă în cleştele Ribbentrop-Molotov, răşluită teritorial prin Diktatul – avans făcut Ungariei şi, la Răsărit, prin ultimatul de la Kremlin. Carlism, legionarism, regimul militar antonescian, rolul Regelui Mihai în scoaterea ţării din alianţa cu Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini, abolirea postbelică a Diktatului, dar Prutul – graniţă cu URSS. Apoi alegerile cinic fraudate (1946), jaful Sovrom, abdicarea forţată a Regelui şi proclamarea RPR, naţionalizare, colectivizare, distrugerea elitelor, partidul – stat pe tiparul rusesc copiat, Cortina de Fier şi Războiul Rece, combinaţia de propagandă mincinoasă şi teroare securistă.

Nu se pot ignora sau nega unele rezultate, totuşi, şi ale lungii guvernări comuniste: alfabetizarea, locuri de muncă, dar prost plătite, locuinţe, acces la educaţie, studii. Destul de puţin în condiţii de control total asupra resurselor ţării. Sub Dej se reuşise obţinerea retragerii trupelor Moscovei, apoi un început de distanţare faţă de Kremlin, linie continuată şi de "naţional" – comunismul lui Ceauşescu, degradat curând în delirul "Epocii de aur" şi ciclopice proiecte triumfaliste. Metroul, Canalul, "Casa Poporului" etc., etc. sunt realizările al căror preţ de privaţiuni şi stoarcere a resurselor l-a plătit populaţia întreagă. Distanţa astronomică dintre refrenele retoricii de propagandă şi, de cealaltă parte, România reală, sunt la originea revoltei şi a saturaţiei de demagogie care au doborât regimul ceauşist, e adevărat, într-un context făcut posibil de Gorbaciov, liderul sovietic de atunci. Ar fi un sacrilegiu să le negăm calitatea de autentici revoluţionari morţilor din Decembrie 1989 sau celor care au supravieţuit, dar chiar au riscat să plătească cu vieţile lor schimbarea politică, atât cât şi aşa cum a fost ea cu adevărat. Dar e tot aşa de neîndoielnic că Iliescu, Roman şi ai lor nu "emanaţi" ai Revoluţiei au fost, ci spus pe şleau, produsul acelei loviluţii ale cărei scenariu şi casting erau pregătite din vreme: şi tot în laboratoarele Securităţii, cu "actorii" din eşalonul 2, repede propulsaţi în poziţii înalte.

Speranţele mari puse în aşteptatele schimbări de esenţă şi profunzime s-au topit repede. Iliescu critica "întinarea" idealurilor comuniste, nici vorbă de lustraţie, FSN-ul, autodefinit ca non-partid, ca să atragă cât mai mulţi membri (aşa a devenit partidoiul de azi), vizibile capcane şi cinice minciuni. Apoi asmuţirea minerilor împotriva Pieţei Universităţii şi a celorlalte partide, gelozia lui Iliescu faţă de Regele Mihai, explicaţia reală a încurajării şi mediatizării "regilor" şi "împăraţilor" ţigani, alături de protecţia acordată "prinţului" Paul, diversiune antidinastică limpede. PSD-ul urma să bată toate recordurile de corupţie, demagogie şi incompetenţă în succesiunea liderilor Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, Dragnea, până la suprema înşelătorie politică a promisiunilor de salarii şi pensii crescute urieşeşte – acadeaua electorală aducătoare de majoritate parlamentară, sub ochii noştri azi folosită pe vot robotizat aşa încât Legile şi Justiţia să protejeze liderii penali, tandemul Dragnea – Tăriceanu, şi pe destui alţii asemenea lor. Trăim, cu dovezile sub ochi, un superlativ al sfidării, al mângâierii pe cap destinată marii corupţii şi, în fond, batjocorirea fără scrupul a ideii de democraţie, ca şi a celei de stat de drept. Mai vor şi să-i aplaudăm? Cu gândul la cei care au murit pentru o altfel de Românie şi la cei care i-au înălţat imaginea prin muncă, talent şi caracter, rămâne să se vadă dacă ce tocmai ni se întâmplă ni se şi cuvine pentru erorile săvârşite la urne.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar