Ochiul rău spre capra vecinului

Un angajat al unei firme de pază invidiază un fost coleg de liceu, ajuns prosper om de afaceri, trecând în fiecare dimineaţă, în drum spre muncă, prin faţa vilei lui luxoase şi a maşinilor lui scumpe. Dar acelaşi om de afaceri, al cărui timp este literalmente limitat la minute, iar numărul de sarcini şi griji depăşeşte semnificativ capacităţile sale naturale, priveşte cu invidie la angajatul obişnuit al companiei sale, care pleacă liniştit acasă după ziua de muncă şi iese cu copiii lui în parc. O „ea” le invidiază pe cele care au familie, pentru că ea nu a reușit încă s-o întemeieze, un „el” e invidios pe vecin pentru noua lui iubită, mai cochetă decât a lui, o colegă e invidioasă pe o altă colegă pentru rochiile de brand cu care defilează la birou. Bătrânul invidiază tinereţea adolescenţilor care se sărută în parc, iar unii tineri îi invidiază pe cei mai în vârstă visând să crească mai repede şi să scape de şcoală. Invidia are multe forme de exprimare, fiecare a trecut, măcar o singură dată în viaţă, prin acest sentiment.

„Doamne, de ce el şi nu eu?” Orice persoană care s-a prins măcar o dată în mreaja invidiei ştie că acest sentiment duce în cele din urmă la o astfel de confuzie şi resentimente împotriva divinităţii şi destinului. Şi nu contează cu adevărat ce a mers greşit „la mine, şi nu la el” – relaţia sentimentală sau relaţia cu banul, capacitatea de muncă, creativitatea şi iniţiativa, stima de sine sau inteligenţa, pentru că nimeni nu stă să despice firul în patru când simte furie auzind despre succesul altuia.

La urma urmei, fiecare dintre noi ar trebui să înţelegem că există lucruri în viaţă pe care nu le-am putea realiza nici cu cele mai disperate eforturi, pentru că destinul nostru este determinat de mulţi factori – sârguinţă, abilităţi, motivaţie sau determinare, locul naşterii, bagajul transgeneraţional etc. Un fiu născut în familia unui medic sau a unui politician de succes, prin însuşi faptul că s-a născut în această familie, are o serie de avantaje financiare şi educaţionale faţă de fiul unui paznic la ferma din sat, care mai are acasă şapte fraţi şi o mamă casnică pentru care munceşte, ca zilier, să-i întreţină. O persoană născută cu talent şi cu simţul muzicii studiază mai uşor pianul decât o persoană care nu are ureche muzicală şi nici motivaţie să studieze. Aşadar, de ce unii au deja ceva din leagăn pe care alţii nu pot realiza nici măcar cu muncă asiduă? se întreabă mulţi. Fiecare persoană este lipsită de ceva și, în același timp, ea însăși este proprietarul anumitor avantaje sau calități care provoacă invidia altora. Dar de ce oamenii nu sunt niciodată complet mulțumiți de ceea ce au? am întreba noi. De ce orice plăcintă din farfuria altuia pare întotdeauna mai mare și mai gustoasă decât plăcinta din farfuria noastră?

Invidia începe să se formeze din copilărie, când părinţii compară constant copilul cu alţii de vârsta lui, subliniind deficienţele lui şi succesele celorlalţi. Sau, chiar atunci când îl laudă prin comparaţie: „Tu nu eşti ca X, mamă, un sărăntoc! am auzit recent spunându-i-se unui copil de 5 ani. Doar noi avem bani!” Astfel, copilul nu îşi dezvoltă un sentiment de valoare de sine, acela că el este important şi valoros pur şi simplu pentru că este şi atât. Părinţii par să transmită copilului ideea că este o persoană bună doar atunci când a depăşit pe altul sau mai bună doar pentru că împrejurările par favorabile pentru el şi nu necesită nici un efort ca să îşi croiască propriul drum în viaţă. Şi apoi, crescând, fără realizări vizibile sau victorii într-un anumit domeniu, o persoană se consideră învinsă de cei din jur „mai realizaţi” ca ea, chiar dacă ea nu ar fi lipsită de abilităţi, inteligenţă sau oportunităţi. Atunci apare invidia, când există comparaţie, iar societatea ne oferă suficient material.

Oamenii invidioși, așa cum știm, nu se pot bucura de succesele și victoriile altora. În timp ce toți felicită colegul pentru o reușită personală, invidiosul nu-și desprinde ochii din laptop, simulând că are de lucru până peste cap, nu aude, nu vede entuziasmul celorlalți. Când o persoană invidioasă observă că ceilalți încearcă și pot realiza lucruri grozave, simte că talentele, aspectul sau abilitățile sale mentale sunt umbrite sau departe de a fi ideale. E perceput ca un atac la persoană. Concurența, posibilă doar în mintea sa, face ca un individ să fie complet dezamăgit de proiectele lui de viață, ca răspuns la povestea de succes a cuiva.

Este interesant că unii oameni de succes, ca răspuns la astfel de atitudini ale invidioşilor, încep să-şi ceară scuze pentru reuşitele lor, oferind explicaţii: „Aceşti bani, cu care mi-am cumpărat maşina, să ştiţi că i-am moştenit de la mama care a murit”, „E drept că am multe rochii, dar să știi că eu le cumpăr când sunt reduceri”. Astfel, persoana care a gustat succesul și aprecierile este ușor absorbită de invidia celor din jur, iar prin justificările aduse privind reușita, frumusețea fizică sau statutul lor financiar nu fac decât să întărească comportamentul indivioșilor. Reușita ar trebui să fie însoțită de un sentiment de mândrie și bucurie. Vinovăția însă este un semn de autoagresivitate, căci exprimă sentimentul unei persoane ce nu se iubește suficient pe sine și depinde mereu de evaluările celorlalți ajungând, în cele din urmă, să se blameze singură pentru succesul său. Poate ar trebui să-și ceară mereu scuze că a fost norocoasă prin propriile sale eforturi?

Unii oameni de succes, atunci când se confruntă cu manifestări de invidie, pornesc mecanismul de apărare și încep să-și ascundă oricare dintre realizările lor. Din păcate, retragerea este o fundătură, controlul constant al sentimentelor și gradul de conștientizare al existenței persoanelor veșnic nemulțumite de reușitele lor, nu le vor permite să experimenteze toată bucuria de a fi, de a avea ceva pe merit, de a câștiga. Este necesar să împărtășim întotdeauna emoțiile care însoțesc succesul, dar numai cu cei care au trecut deja testul succesului altcuiva. Vorbind despre reușitele lor cu persoane care nu empatizează, mulți oameni nu realizează de ce este capabilă invidia umană. Poți observa foarte repede efectele invidiei. În popor, se spune că invidia este periculoasă, sperie norocul și aduce necaz. Asta înseamnă că îți va merge rău, în curând vei fi urmărit de eșecuri în afaceri, la locul de muncă sau pot apărea probleme în viața de cuplu. De aceea, bătrânii spun că nu trebuie să te lauzi cu împlinirile tale în viață în fața oamenilor nepotriviți care au „ochiul rău”. Nu toți avem abilitatea de a vedea zâmbetul forțat al unor amici și bucuria lor falsă, dar putem simți, ulterior, invidia lor care își întinde, la nivel inconștient, păienjenișul gros peste visele noastre. Nu întâmplător, în toate religiile lumii, acest sentiment a fost pus pe lista poruncilor pe care omul nu are dreptul să le încalce: „Să nu rânvnești la bunul altuia”.

Este dificil să ignori pe cineva care trece dureros prin suișurile tale personale. La unii oameni, invidia conduce spre nevroze, atunci când sentimentele sunt atât de puternice încât nu se mai pot concentra asupra propriilor nevoi. Devine un sport plăcut-liniștitor pentru invidioși doar când își pun starea în acțiune: nu uită să le amintească superiorilor că colegul lor a greșit lucrarea, îi dau exemple negative celorlalți pe invidiați pentru a-i minimaliza „o fi ea deșteaptă și o aprecia-o șeful, dar, degeaba, se îmbracă urât!”, compătimesc „concurenții” victorioși, „Ce-ți trebuia ditamai vila cu 6 camere, dragă, te compătimesc sincer când mă gândesc câte geamuri o să ai de spălat!” etc. Energia invidiei direcționează invidioșii într-un singur grup, îi unește sub semnul aceleiași preocupări – comparația cu viața altuia – cu cât mai multe succese de-ale tale, cu atât mai puține inițiative pentru ei de a lucra mai intens la propria lor dezvoltare.

Sentimentul de invidie îndepărtează o persoană de alți oameni, face imposibil să fie într-o relație caldă și de încredere, ceea ce, la rândul său, duce la nefericire cronică. Invidiosul se închide în sine, pentru că atunci când este insuportabil să audă despre succesul altora, despre familiile lor fericite, despre idealuri și împliniri, se simte ca un eșec pe fundalul lor, și este mai bine ca aceștia, „împliniții”, să nu fie vizibili în viața lui. În stadiul acut, invidiosul îi ocolește, încetează să mai viziteze locuri în care îi poate întâlni, invocând diverse pretexte. Cu alte cuvinte, în realitate, o persoană de acest fel evită orice posibilă comparație a ei cu ceilalți pentru a evita experiențele dureroase.

Evident, unii oameni sunt complet lipsiți de bunurile lumești pe care alții le au și chiar din belșug. Dacă luăm în considerație că lumea în sine este aranjată pe nedrept, de cele mai multe ori, chiar dacă ni se spune că ne naștem egali, invidia este pur și simplu reacția părții defavorizate a umanității la această nedreptate fundamentală. Nu condamna, este absurd să condamni o persoană care nu a învățat și nu va învăța niciodată să se realizeze pe sine, să evolueze, să-și pună în aplicare abilitățile, inteligența, cunoștințele dobândite, șarmul personal și frumusețea interioară și singura ei preocupare este să se compare în permanență cu cel de lângă ea. Egalitatea între noi poate că nu depinde întotdeauna de împrejurările vieții fiecăruia ci mai mult de modul în care omul înțelege să se realizeze în aceste împrejurări. Și nu toți avem această înțelegere.

Cristina Danilov este psiholog