Optzecisme (I)

Haină grea – ca să nu zic boală – optzecismul. N-am râvnit, nici n-am crezut că voi atinge această vârstă. Pe care o port când pe faţă, când pe dos. Mai degrabă pe dos, c-am devenit mai firoscos, mai arţăgos şi mai neputincios decum mă ştiam. Am ajuns, adică, aproape la fel de vulnerabil ca-n urmă cu 79 de ani, când m-a dibuit virusul poliomelitei. „Astăzi şi-un fir de iarbă mă doboară.” (20. 01.2022)

***

Cu ce mai facem focul?!? Fraţilor, surorilor, cumnaţilor, stră/nepoţilor, e groasă rău! Neliniştiţii cercetători de la Universitatea din Sheffield, după un experiment pe propria piele, au demonstrat cât de nocive sunt sobele cu lemne pentru sănătate. I-auziţi ici-aşa: „Sobele care funcţionează cu lemne eliberează în aer particule nocive şi cresc foarte mult nivelul de poluare în locuinţe (…) Pe timpul funcţionării sobelor, în timpul studiului, nivelul particulelor periculoase pentru sănătate înregistrate în aer a ajuns la un minim de 27 şi un maxim de 195 micrograme pe metru cub de aer. Limita admisă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este de 25 de micrograme pe parcursul a 24 de ore. (…)” (Sursa: HotNews). Şi noi, ba chiar şi britanicii, din moşi-strămoşi am abuzat, inconştienţi, de focul cu lemne, crezându-l mai puţin nociv decât cel cu mangal, cu tizic/tezic (mai ştie cineva ce-i acela?) sau cu ciucălăi. Ce să mai spun de focul cu beţe de răsărită, cu strujeni/coceni sau chiar cu paie? Care ardeau repede-repede (de asta se şi spune: „e un foc de paie”) şi trebuia să dai mereu „la val” ca să nu iasă mă(mă)liga cu boţuri… Cu de-alde astea m-am încăldurit şi-am crescut. Bine, nu zic de mine, care „am schimbat sapa-n condei şi brazda-n călimară” (Arghezi), altfel zis, soba şi cupt(i)oraşul de-acasă cu calu de fier de la oraş… Dar, uite, frate-miu Costică şi soaţa lui Geta îs pe cale de-a împlini, fiecare, opt decenii jumate, în mediul acela polua(n)t… din Iacobenii natali. Unde au făcut/fac focul cu lemne (şi cu alte cele pomenite mai sus). Tot aşa, fratele Dorel sau sora Lenuţa, stabiliţi undeva în arealul bănăţean. Ce să mai zic de nepoţii rămaşi la vatra satului? Pe care îl onorează prin toate făptuirile lor… În ceea ce mă priveşte, am avut mereu fascinaţia focului viu, a vetrei iluminate de nostalgii şi iluzorii deveniri. Cum şi scriam cândva: Să facem focul, să aducem lemne,/ sub stele să clădim o piramidă,/ nesemnalată, care să însemne!/ fluture roş ieşind din crisalidă.// Aripa lui se stinge, se aprinde…/ În palpitarea ei tu vezi un semn/ că nu te mai iubeşte, că te minte/ cel ce clădeşte lemn pe lemn pe lemn.// Cu dinţii încercându-l tărie,/ lemnul curat la suflet şi la trup,/ dintr-un copac pus în copilărie,/ sub paza blândă a unui câine-lup.// Fiare de frig tot vin de-a rostogolul…/ Ar trebui s-avem un pumn de jar,/ sau să turnăm, din ce-a rămas, petrolul/ care mai ţine viaţa în fanar.// Şi fiecare-n sinea lui gândeşte: câte nu am pe acest foc de pus!/ Iar focu-şi scoate limbile, câineşte,/ ne linge şi se gudură, confuz…// Mai facem focul? Mai aducem lemne?/ El arde de la sine, ne-ncetat./ Ce-nseamnă, ce mai poate să însemne/ focul intens, scăzut, aglutinat?… („Focul”, din Nocturne, Junimea, 1975). (20. Dec. 2020)

***

Un mesaj de la MRI. (…) Anul trecut, într-o vizită „de lucru” la Primărie, am intrat într-o toaletă, unde aşteptau câţiva saci cu reviste şi cărţi ce urmau a fi date la gunoi. Erau şi numere din CRV acolo! Deasupra trona cartea mea de 700 pagini „Zece ani de foc”. Află că mi-am furat propria carte! MRI

Răspuns şi comentariu. Hi-ha-ha! Să mai dai cărţi la autorităţi! Nici eu n-am fost scutit de-aşa ceva. Prin 84/85, cred, se tot ţinea de mine un ins, fost boxer, cam desfigurat (riscurile meseriei!), pe care nu-l suportam şi întrucât, mai de demult, îi făcuse curte neveste-mii (când nu era nevasta mea, nici n-o cunoşteam). Îmi povestise chiar ea, amuzându-ne, cum se-ntâmplă. Ei bine, insul (n-am ştiut niciodată cum îl cheamă), tot insista să stăm de vorbă… dar eu mă făceam că plouă. Până într-o zi, când mă ia din scurt: Domnu poet… eu am o carte a matale, cu-autograf… Nu-mi aminteam să-i fi dat vreo carte cu dedicaţie. Păi, zice, dedicaţia nu-i pentru mine, ci-i pentru tovarăşul (şoptit) Z… Când a plecat din sediu (a fost… rotit), a aruncat la gunoi toate cărţile primite… Eu eram pe-acolo şi, pe unele, le-am recuperat. Inclusiv pe asta, a matale… Şi mi-a arătat-o. Am luat cartea, am răfoit-o, am citit dedicaţia… Şi m-am simţit ca un bou. Acel Z… fusese vice la judeţ, oricum era/ părea mai spălăţel, mai cultural… Fusesem la el în audienţă, şi-i dădusem volumul („Nocturne”), în speranţa că-mi va repartiza un apartament la un etaj accesibil mie, din motive locomotorii evidente. M-a asigurat că nema problema… Şi-am primit repartiţie (în blocul unde locuiesc şi-acum) la etajul V, care, de fapt însamnă VI jumate, blocul având mezanin. Să mai povestesc cum am urcat/ coborât cele 96 de trepte (am avut timp să le număr) în iepoca de aur, când se oprea lumina şi, evident, liftul?

***

Ana Mâşlea. Emoţionantă aducere aminte, pe fb, provocată de d-l Dan Grădinaru, a poetei Ana Mâşlea Am fost colegi la Radio Iaşi, câţiva ani am împărţit acelaşi birou, la Secţia Culturală. Doldora, aceasta, de redactori titraţi şi talentaţi. De-ar fi să-i amintesc doar pe cei care nu mai sunt: Aurel Butnaru (şeful secţiei), Const. Scripcă, Gheorghe Fărtăiş, Ada Teodorescu-Fărtăiş, Victor Leahu, Natalia Dănăilă-Brehnescu. Dar şi cu, încă mărturisitori, Costică Paiu, Gloria Lăcătuşu, Gabriela Câmpeanu, Camelia Savitescu, Constantin Coroiu. Între noi cei ce, la vremea aceea, mai publicam pe ici, pe colo, Ana Mâşlea venea cu aura debutului editorial, şi nu oriunde, ci în prestigioasa colecţie „Luceafărul”, a editurii Tineretului. Şi mai venea cu o (simbolică) confirmare de primire în cetatea literelor din partea deja legendarei Duduia Otilia (Cazimir, desigur), trecută în analele Eternităţii cu doar doi ani mai devreme. Însă nu înainte de-a le îndruma/ corecta primii paşi (după propria-le mărturisire) intempestivului Ioanid Romanescu, „agrestului” Ion Chiriac sau celui care va deveni „doctorul poeţilor”, Ioan Hurjui. Ca să nu mai spun de înainte-mergătorii lirici Florin Mihai Petrescu, Corneliu Sturzu şi, de fapt primul pe lista orfe(er)ică, Horia Zilieru.

Fructul apei s-a numit fructul dintâi al poetei Ana Mâşlea. Dar şi celelalte poeme-cărţi ale sale, indiferent cum fost-au botezate, sunt rodnicii în deplinătatea fiinţării, cu bucurii şi împovărări sisifice. Cam singură, la Iaşi, printre poeţi, şi singuratică de felul ei, Ana se arăta a fi pe cât de empatică, pe atât de reticentă. Cine nu-i încântat, când i se aduc laude şi devastat de reproşuri? Recunoaşteri scrise sau orale privind altitudinea sa poetică, dar şi prezenţa… fizică, treceau repede în mâhnire, dacă cinevaşilea arunca vreo ironie, vreo nepotrivită aluzie. O carte a sa, Ziua dragostei, a fost (ca de obicei) empatic epigramată de bardul George Lesnea: „Ana Mâşlea, cu temei,/ face dragoste într-una:/ Noaptea, după obicei,/ Însă ziua, totdeauna…”. Dar tot pe-atunci, un bard în devenire a emis nişte răutăţi rimate, pe care nu le reproduc nici acum. De fapt, mai mereu Ana purta o mâhnire pe chip – şi prematura ei trecere la cele veşnice mi-a desluşit, oarecum, sursa acelor întristări. (Continuarea în ediţia de mâine a Ziarului de Iaşi)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”