Paştele. Secvenţe ego-istorice

Ani cenuşii, apăsători, uneori trişti. Nu şi pentru majoritatea copiilor, întrucât pentru noi istoria nu exista; avea să irumpă ceva mai târziu şi peste destinele noastre. Deocamdată ne permiteam luxul să o ignorăm şi părinţii se străduiau să ne apere de răul istoriei, îngrijindu-se să nu-i simţim colţii. Paştele, Crăciunul, hramul bisericii erau cele mai bune prilejuri de a fi fericiţi, de a trăi în comuniune şi de a boicota istoria. Timpul satului se împărţea între muncă şi sărbătoare, încă din vremuri imemoriale. Legătura organică dintre ele era atât de firească încât nimeni nu-şi punea problema să schimbe ceva. Dar istoria ne pregătea surprize. Despre muncă, altă dată. Acum despre sărbătoare. Aceasta era ritualică, arhaică, riguroasă şi încărcată de bucurii. Totul îşi vorbea despre aceea că sărbătoarea face parte din ordinea divină a existenţei, că e despre bucuria întâlnirii cu Dumnezeu şi cu sfinţii şi nu se cuvenea să fii posomorât sau urâcios. Trebuia să fii pregătit ca Dumnezeu să-ţi intre în tindă, în haine de sărbătoare, iar tu să te apleci să-i săruţi dreapta, aşa cum făceam noi, copiii, cu părinţii, bunicii ori cu preotul.

Casa/gospodăria

Mama se îngrijea de casă, iar tata de grajd şi animale. Toate intrau într-o renovare generală. Doar Iisus nu-ţi putea intra în casă în neorânduială. Paştele e despre renaştere, adică despre reînnoirea lumii. Iar satul era parte esenţială a lumii pe vremea aceea. Totul trebuia gătit de sărbătoare, pentru marea întâlnire cu Iisus, cel Înviat: sufletele, casa, straiele, animalele. Mama şi soră-mea muruiau casa în lăuntru şi afară. Prispele erau boite cu humă strălucitoare, strânse din vreme de prin râpi. Mai simt şi azi în nări mirosul acela reavăn, curat, uşor înţepător. Nimic nu trebuia să rămână neatins de mâinile mamei: hainele şi lenjeria erau fierte în leşie, zolite cu săpun de casă, apoi împrospătate cu sineală. Soră-mea îşi dichisea atent zestrea, de care se îngrijea să sporească mereu, fiindcă nu se ştia când vine mirele. Tata avea grijă de gospodărie: pregătirea animalelor, a grajdului, a gardurilor. Marea lui iubire erau animalele. N-am întâlnit pe nimeni care să le preţuiască atât de mult şi delicat, mai ales caii, pe care îi ţesăla, îi potcovea şi îi mângâia cu dragoste neţărmurită, de parcă o parte din fiinţa lui ar fi fost chiar în ei.

Săptămâna Patimilor

Deşi rupţi de oboseală, mergeam negreşit la denii. Ultima săptămână din viaţa seculară a Mântuitorului trebuia trăită intens şi cu sufletele curate. Era şi ultima săptămână de post, mai grea decât toate celelalte. Deşi primeam sugestii fără râvnă de la învăţător să boicotăm „misticismele”, nimeni nu se sinchisea de spusele lui. Când răbdarea se împuţina, iar oboseala ne toropea, porneam a o trocoli prin cafas şi clopotniţă. Ne mai ţistuia câte o băbuţă, dar fără folos. Bun psiholog, părintele ne trecea cu vederea micile isprăvi, părând a fi prins cu totul de solemnitatea clipei. La Denia din Vinerea Mare participa aproape toată suflarea satului. Dramatismul ceremoniei prohodului în Biserica Ortodoxă este probabil unic. Ca într-un ritual antic, oamenii veneau îmbrăcaţi în haine cernite. Însă nimic nu egalează durerea de mamă la pierderea pruncului. Femeile toate deveneau bocitoare, conducându-L pe Mântuitor în hohote de plâns. Pentru cele bătrâne, prohodul era apogeul unui lung şir de dureri, după soţ, copii, nepoţi ori rubedenii pierdute. Unii muriseră pe front, alţii nelumiţi. Jalea lor curată, sfâşietoare şi demnă avea ceva din măreţia tragediilor greceşti. În noaptea Învierii, femeile purtau coşuri cu pască şi ouă roşii pentru sfinţit. Slujba dura până la crăpatul zorilor, atunci când părintele venea cu aghisma. Nimeni nu se înfrupta din bucate înainte de sfinţire ori de a se spăla cu apă înroşită cu sângele Mântuitorului de pe ouăle vopsite.

Învierea în trup şi suflet

Postul şi ascultarea de părinţi erau pavăza că nu vom cădea în păcat. Mama înteţea pedagogia, ca să ne amintească de bunele rânduieli moştenite din bătrâni: să nu vorbim urât şi fără rost, să nu trândăvim (de Sfântul Gheorghe era nelipsită urzicarea, dimineaţa, pe nepusă masă, ca să nu ne dedulcim cu lenea şi să fim ageri la trup şi la minte), să nu ieşim din cuvânt etc. Dar pedagogia postului ar fi fost vorbă fără rost dacă de Înviere nu ne-am fi înnoit şi trupeşte. Deşi erau vremuri triste, după război, iar banii erau puţini, părinţii se îngrijeau, pe căi doar de ei ştiute să fim înnoiţi din cap până în picioare: cămaşă de pepită şi costumaş din doc albastru croit de tanti Aglaia, pălărie de la târg, în anii buni pantofi de tenis Chinezeşti. Eram fericiţi în vremuri cenuşii, pentru că ne lipeam de Dumnezeu, ca unică şi ultimă redută de salvare. Această resursă de credinţă şi de tradiţie a rezistat aproape întreagă, până la sfârşitul „obsedantului deceniu”. După aceea a urmat dezastrul, iar vechea lume ţărănească, cea care ne-a purtat în istorie, s-a prăbuşit definitiv. Azi mai practicăm doar comerţul cu tradiţia, în vreme ce firescul şi fiorul sărbătorii în comunitate au devenit amintiri.

Mihai Dorin este istoric şi publicist