Performanţe din nimica toată

A apărut din senin o „generaţie de aur” care ţine să demonstreze că decăderea în acest domeniu este o simplă răutate gazetărească şi că, de fapt, sportul nostru s-a ascuns un pic după nori şi a reapărut de acolo mai strălucitor ca oricând? Arătând că, de fapt, România este foarte bine organizată în domeniu şi îşi arată valoarea în ciuda unei perioade mai umbroase din ultima vreme?

Când priveşti la ultimele performanţe gândul te duce, iremediabil, la noţiunea de miracol. Pentru că apariţia lui David Popovici, într-un peisaj deşertic fără piscine şi centre de antrenament, este de domeniul fantasticului. Este ca şi cum, după cum remarca un coleg de breaslă, ar apărea din senin un Usain Bolt de Dâmboviţa care să se joace la 17 ani cu recordurile mondiale la 100 şi 200 m pe pistă. Prezenţa lui David în elită poate crea o emulaţie în rândul înotătorilor, dar şi emulaţia are nevoie de un spaţiu vital în care să se exprime. Deşi înotul românesc creează nostalgii gen „o, tempora!”, reuşitele din ultimii doi ani ale lui David sunt fără precedent în istorie. Iar cei care ies în faţă pe seama rezultatelor fenomenalului craulist sunt lipsiţi de bun simţ elementar.

Revenirea în elita tenisului a Simonei Halep reprezintă, de asemenea, un miracol, însă un miracol care nu prea are legătură cu „sportul românesc”, ci mai degrabă cu noul antrenor al Simonei, renumitul Patrick Mouratoglou. A pune acest fenomen într-un context favorabil, cum încearcă unii politicieni şi gazetari de curte, este aproape de blasfemie. În afară de ABC-ul meseriei, deprins, cu ani în urmă la Constanţa, România nu-şi poate adjudeca niciun merit în carierea excepţională a jucătoarei. Simona ştie asta şi „palma” administrată în 2018 primarului Gabriela Firea, după victoria de la Roland Garros a fost simţită din plin de politicianul ahtiat după imagine făurită pe munca altora. Fenomenul reverberează şi astăzi, când familia lui David Popovici a anunţat că refuză orice primire oficială pe motiv că înotătorul este obosit. În realitate, credem că nu se doreşte ca David să furnizeze capital de imagine unor politruci care n-au făcut nimic pentru nataţie, pentru sport în special. Camelia Potec, fosta campioană olimpică, a învăţat de la altă mare campioană, Elisabeta Lipă, cum să facă din nimic bici. Şi dacă rezultatele de la canotaj apar în continuare indiferent de crize, recesiuni şi pandemii, pare-se că nataţia îi calcă pe urme. Semn că „vouă nu vă pasă, dar noi suntem în stare”. Şi tenisul de masă se arată indiferent de reculul sportului românesc şi produce performanţă pentru că pregătirea minuţioasă şi trudnică nu poate fi înlocuită de lamentaţii cu mâna întinsă în faţa uşilor capitonate.

În atletism, este o stare deosebită. După 20 de ani a apărut un nou titlu european, dar nu printr-un talent răsărit din binecunoscutul neant autohton, ci printr-o sportivă la apusul carierei. Apărută fulminant în momentul atât de controversat al interzicerii Mihaelei Melinte la Jocurile Olimpice din 2002, Bianca Perie se arăta o regin de nezdruncina a aruncării ciocanului, exact cum a fost, de fapt poloneza Anita Wlodarczyk în ultimul deceniu. După ce a luat toate titlurile juvenile posibile, Bianca s-a plafonat, ba chiar a dispărut de pe ecranul performanţei, până în ultimii doi ani. De aceea, Bianca, numită acum Ghelber prin căsătorie, aparţine mai curând vremurilor „trecutelor vieţi de doamne şi domniţe”. Este  aproape la fel ca şi cum Camelia Potec ar plonja acum în piscine şi ar înota voiniceşte spre medalii. În afară de „fronda” Biancăi, în atletismul românesc fluieră vântul. În vreme ce în Ungaria, la Szekesfehervar, s-a adunat elita atletismului aureolată la Mondialele de la Eugene, după ce Polonia a organizat un miting de aceeaşi anvergură, la noi vin câţiva atleţi turci şi transpruteni şi ne lăudăm că avem competiţii internaţionale. Cum s-o încadrezi pe Bianca Ghelber în contextul unor rezultate gen David Popovici, Simona Halep sau Cătălin Chirilă, canoistul care a readus în memorie figura lui Ivan Patzaichin?

Mai e de spus ceva. Nu de mult, unii introduceau şi obsedantul fotbal în ciorba unei resuscitări spectaculoase a sportului românesc. Pe motivul unor victorii amărâte şi chinuite prin anticamerele competiţiei sărăcimii din fotbalul european. Joia care a trecut a arătat că sportul aflat în lumina proiectoarelor nu face parte din nicio pretinsă revoluţie, reală sau imaginară. Indiferent de modul în care i s-ar retuşa imaginea ridată de rege Lear, pretinsul sport-rege rămâne la nivelul deplorabil pe care îl ştim cu toţii.