Piramida lui Ion

Fiecare face exact ceea ce şi cât îl duce capul, iar asta îl reprezintă întru totul. Poate că o fi existând un spirit universal care ne cuprinde pe toţi, dar nu toţi se adapă din el în egală măsură. Visele unui om, atât cele din starea de conştienţă, dar şi cea de inconştienţă (somn sau leşin) sunt ţintuite mereu la limitele pe care acesta şi le-a creat prin propria educaţie de pe parcursul vieţii. Spiritul universal o să-ţi dea doar ceea ce încape prin crăpătura pe care ai făcut-o tu, doar ceea ce poţi pricepe şi ceea ce accepţi drept demn de luat în seamă, nimic mai mult sau mai puţin. Cu alte cuvinte, vezi şi înţelegi doar ceea ce vrei să vezi şi să înţelegi, nimic mai mult.

Ştiind lucrurile astea este evident faptul că în ultimii 30 de ani, dorinţa de cunoaştere a oamenilor nu s-a schimbat cu nimic faţă de trecut. În România, cel puţin, observ chiar o limitare considerabilă a dispoziţiei cetăţenilor de rând de a accepta informaţii din exterior. Era mai multă sete de ştiinţă şi adevăr în timpul comuniştilor când informaţia era cu infinit mai puţină. Sau poate asta o fi şi cauza, invazia de informaţie, oamenii se simt asaltaţi de avalanşele imense de date ce vin permanent către ei şi simt nevoia de izolare în propriul spaţiu cunoscut, fie el şi primitiv.

O simplă plimbare prin cimitir ar oferi cele mai multe şi mai clare exemple în această privinţă. De fapt, un asemena periplu e bine venit, în orice domeniu şi la orice vârstă. E ca o adevărată lecţie de istorie, sociologie, psihologie, arhitectură, lingvistică ş.a.m.d.

Apropo de lingvistică, după o scurtă inspectare a unor morminte dintr-un cimitir vechi de undeva din judeţul Vrancea, am remarcat nişte nume pe cât de frumoase, pe atât de necunoscute civilizaţiei noi invadate acum de influenţe anglo-saxone, asiatice, africane, indo-americane. Am văzut acolo nume a căror rezonanţă am recunoscut-o din copilărie, dar pe care nu le-am mai întâlnit niciodată: Catiţa, Vergilica, Safta, Măndiţa, Calistru, Nedelea, Afina, Tasilica, Dochiţa, Neagu, Tudora, Stanciu, Simioana, Voichiţa, Vîlcu, Anica, Niculina (drept dovadă, chiar şi programul Word mi le-a înroşit, nu a auzit de ele…).

În domeniul construcţiilor, cimitirele oferă cea mai evidentă şi concentrată, pe un spaţiu restrâns, schimbare. Nu cred că a existat decât pe vremea faraonilor o asemenea explozie de grandomanie. Aud extrem de frecvent istorisiri sau mărturisiri chiar ale unor „fericiţi” posesori de locuri de veci, achiziţionate cu bani grei în locuri „centrale” din cimitire celebre, care şi-au investit o avere pe nişte construcţii megalomanice care îţi taie respiraţia de „admiraţie”. Zeci şi sute de mii de lei băgaţi în gropi de veci care să arate cum nu s-a mai văzut, care să impresioneze viitorul privitor, călător, care să umilească orice duşman, să facă invidios pe orice vecin sau coleg de muncă.

O doamnă mi-a mărturisit cu ceva timp în urmă cum a fost invitată într-o zi de o fostă colegă de serviciu şi prietenă să vadă viitoarea ei casă de pe lumea ailaltă din cimitirul din localitate. O clădire în adevăratul sens al cuvântului, din marmură, cu toate cele „necesare”: cruce, gard, statui, ornamente, intrare, acoperiş, poze cu „locatarii”! Valoare: cca 20000 euro…

Îmi amintesc de răposatul primar al Iaşului, Constantin Simirad, care avea un mormânt asemănător din Eternitate construit cu vreo zece ani înainte să moară pe care scria anul naşterii şi care avea şi o poză cu el în toată mărinimia şi gloria…

Încerc să înţeleg, dar cu greu reuşesc, mecanismul de gândire care a dus la asemenea decizie şi dacă nu cumva mă aşteaptă şi pe mine o asemenea intenţie după câţiva ani când voi începe să văd spărtura spre dincolo. O fi plăcere morbidă în a-ţi admira propriul mormânt construit din timpul vieţii? O fi curiozitate la fel de morbidă de a privi cumva în viitor prin ochii celor rămaşi încă în viaţă? O fi asigurarea faptului că moştenitorii nu vor mai avea în grijă o asemenea sarcină de a-ţi mai face loc de veci? O fi lipsa de încredere în gusturile arhitecturale ale celor amintiţi? Or fi toate acestea la un loc?

Am vizitat de curând muzeul de la Cucuteni, judeţul Iaşi, care e făcut pe locul unui loc funerar traco-geto-dac. Acolo se pare că a fost înmormântat un mare şef local. Se poate spune fără ezitare că întregul mormânt e un adevărat echivalent la scară mai mică şi în formă conică, a piramidelor egiptene. S-a muncit mult pentru ridicarea lui, s-au alocat numeroase resurse materiale şi umane, s-a depus efort considerabil şi s-au făcut cu siguranţă şi sacrificii umane şi animaliere. După osemintele găsite acolo şi ofrande nu e niciun dubiu în privinţa asta. Herodot, părintele istoriei, descriind obiceiurile traco-geto-dacilor pare a explica destul de bine ce s-a petrecut: după moartea căpeteniei care era foarte respectată şi apreciată în comunitate, a avut loc un proces de selecţie printre soţiile acestuia (ei aveau liber la mai multe…) pentru a se dovedi care a fost cea mai ataşată de el, aceasta a fost apoi sacrificată chiar de către cineva din apropiere, jelită şi invidiată (sic!) pentru asta de celelalte doamne, rude, prieteni, cunoştinţe, apoi înmormântaţi amândoi în acelaşi loc împreună cu mai multe ofrande materiale şi animaliere. În jur a fost ridicată apoi o movilă impresionantă, echivalent balcanic al piramidelor, din pietre mari semnalizate printr-un martor, pe post de cruce, dar nu în aceeaşi formă, ci una oarecare, care ieşea la suprafaţă.

Ei bine, acest obicei, care nu este altceva decât o dorinţă transmisă nonverbal din moşi strămoşi, de a fi amintit peste veacuri, se pare că a ajuns până în ziua de azi când, iată, prinde din nou amploare, datorită dezvoltării tehnologiei. Acum însă lucrurile sunt mai simple, nu mai e nevoie ca tot satul să pună umărul la înmormântarea primarului şi ridicarea piramidei, ci doar de un fond bănesc pe care chiar respectivul viitor răposat îl poate investi încă din timpul vieţii într-o atare aventură. De restul se ocupă o firmă de construcţii care îţi poate îndeplini orice vis etern…

Poate că unora li se pare ieşit din comun, aberant, absurd, aşa cum mi s-a părut şi mie la început, dar după o analiză mai profundă a fenomenului, am constatat că e de fapt o reacţie cât se poate de naturală a oamenilor nesiguri pe viitor. Aceştia vor să aibă certitudinea că nu vor pieri cu totul, că măcar trupul lor, acela care va rămâne, va sta acolo unde doresc ei „în veci”, într-o construcţie, şi poate descoperită, cine ştie, peste alte mii de ani de cineva şi pusă într-un muzeu…

Ce este de-a dreptul magnific este faptul că absolut oricine îşi poate ridica un asemenea mausoleu, nimeni nu îngrădeşte acest drept, indiferent ce ai fost sau ai făcut în viaţă. Important e să ai cu ce. Există nişte morminte de interlopi, apropo de asta, care te lasă cu gura căscată.

Aşadar, vara asta, anulaţi-vă călătoria în Egipt, apucaţi-vă să vizitaţi cimitirele din România şi delectaţi-vă cu piramidele noaste autohtone, ale Ionilor, Gigeilor şi Doreilor!…

Briscan Zara este scriitor şi publicist