Politicieni europeni: topul anului 2023

La încheierea anului 2023, unul dintre clasamentele interesante ar fi acela al politicienilor europeni de succes în plan electoral – cu alte cuvinte, validaţi prin alegeri (dacă au fost programate consultări electorale) sau performeri convingători în sondajele de opinie (în lipsa respectivelor consultări). Desigur că, aşa cum ne învaţă teoria politică, acest criteriu nu este unicul indicator al reuşitei, dar el reprezintă o condiţie necesară pentru punerea în aplicare a viziunii de guvernare. Rândurile de mai jos se referă doar la politicieni activi la nivel naţional, excluzându-i pe cei care deţin ori ţintesc funcţii în cadrul instituţiilor Uniunii Europene. Aşadar, iată o variantă de „top 5”, configuraţie pe care cititorii o pot amenda şi îmbunătăţi, după plac.

Să începem prin a aminti trei personalităţi care, din perspectiva semnatarului acestui articol, ratează de puţin topul:

1. Sir Keir Starmer, liderul laburist şi, foarte probabil, viitorul premier al Regatului Unit. Deşi climatul politic îi este favorabil, iar datele din sondaje îl situează peste rivalul său (premierul conservator Rishi Sunak) în competiţia personalităţilor, nu reuşeşte să-şi valorifice convingător atuurile de personalitate. Altfel, Sir Keir Starmer ar fi un candidat clar pentru primele locuri.

2. Luc Frieden, actualul premier luxemburghez, învingător detaşat în alegerile legislative din ţara sa, în fruntea Partidului Popular Creştin-Social. Practic, el şi-a readus partidul în prim plan, după eclipsa ce a urmat îndelungatei epoci Jean-Claude Juncker. Doar că, în actualul climat european, nu atrage prea mult atenţia un performer politic „normal”, dintr-o ţară mică.

3. Premierul maghiar, Viktor Orbán. După victoria electorală din 2022, liderul de la Budapesta şi partidul său (FIDESZ – Alianţa Civică Ungară) şi-au menţinut dominaţia clară în sistemul politic naţional. Făcând abstracţie de comportamentul său în politica externă şi în cea europeană, Viktor Orbán este un performer electoral de calibru, senzaţie accentuată şi de incapacitatea oponenţilor săi de a se reinventa, pentru a opri şirul nesfârşit de înfrângeri.

Trecând la cei cinci „premianţi”, să menţionăm faptul că ordinea propusă încearcă să facă abstracţie de mărimea şi importanţa statelor respective, precum şi de orientarea ideologică a personalităţii respective.

Locul 5 – premierul Pedro Sánchez, liderul Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol. A compensat semieşecul electoral – partidul a fost devansat în alegeri de rivalul său de centru-dreapta, Partidul Popular – printr-o mare abilitate în negocierile de formare a coaliţiei guvernamentale. Şi-a asumat riscul semnării unui acord cu separatiştii catalani şi, foarte important, această decizie (încă) nu a creat fisuri importante în propriul partid, deşi sondajele de opinie tind să-l pedepsească. Domnul Sánchez este un acrobat capabil să reziste pe sârmă, deasupra abisului electoral.

Locul 4 – premierul Robert Fico, un maestru al revenirii politice, stăpân necontestat al domeniului naţionalist-populist din spectrul politic slovac. Formaţiunea sa, SMER (Direcţia – Social-democraţia), a reuşit să vină pe primul loc în alegeri pentru că oponenţii săi au fost divizaţi şi demoralizaţi – dar, ca şi în Ungaria vecină, forţa liderului populist vine tocmai din capacitatea sa de a-şi menţine unită propria tabără.

Locul 3 –premierul Giorgia Meloni, autoarea unei manevre îndrăzneţe de a-şi conduce partidul, în al cărui ADN există clare elemente neofasciste, către o poziţie respectabilă din zona dreptei convenţionale, conservatoare. Până în prezent, mişcarea decurge foarte bine, iar partidul doamnei Meloni (Fratelli d’Italia) şi-a mărit sprijinul popular, în raport cu scorul de la alegerile din 2022. Totul pare să se datoreze modului în care premierul de la Roma a înţeles să renunţe la stridenţe ideologice, fără a abandona chestiunea migraţiei ca temă esenţială.

Locul 2 – liderul extremei drepte din Ţările de Jos, Geert Wilders, potenţial prim-ministru. Indiferent dacă va reuşi sau nu să formeze un guvern, domnul Wilders a demonstrat o perseverenţă şi – pentru a folosi un termen la modă – o rezilienţă de invidiat. Majoritatea relativă obţinută de formaţiunea sa, Partidul pentru Libertate (PVV), semnifică obişnuirea electoratului cu mesajul radical al acesteia, precum şi convingerea că, într-o eventuală coaliţie, chestiunile mai controversate vor fi abandonate, de dragul accederii la putere.

Locul 1 – premierul grec, Kyriakos Mitsotakis. Dominaţia sa şi a formaţiunii sale, Noua Democraţie, asupra spectrului politic elen este atât de clară, încât domnul Mitsotakis şi-a permis să „refuze” majoritatea relativă (dar, altfel, consistentă) pe care i-o oferise electoratul în luna mai, convocând noi alegeri în iunie şi primind mult doritul premiu, majoritate absolută. A părut neatins de scandaluri (şi au fost câteva) ori de numeroasele situaţii de catastrofă (incendii de pădure, dramaticul accident feroviar de la începutul lunii martie 2023). La mai bine de şase luni de la alegeri, pare să-şi menţină dominaţia şi să-şi „hipnotizeze” politic rivalii, proiectând o imagine de forţă.

Evident că acest clasament este unul subiectiv, dar prezenţa cuiva în top nu reflectă apreciere sau aprobare din partea autorului. Iar dacă vorbim de „populişti”, vedetele politice ale ultimilor ani, includerea lor se datorează exclusiv succeselor interne.