Povestea de război a marii Regine (V)

Era nevoie de un simbol concentrat şi cu valoare eternă, transistorică, dar şi cu un prestigiu incomparabil, aşa cum a fost Regina Maria. Întrucât doar un cumul desăvârşit de calităţi poate convoca energiile naţiunii şi poate consacra victoria. Era nevoie de o fiinţă capabilă de o iubire nemărginită pentru poporul său, dar şi de un spirit de sacrificiu cavaleresc, precum regii cruciaţi, predestinată parcă să aşeze coroana năzuinţelor împlinite pe fruntea ţării. Poporul a asociat-o acestei dimensiuni mitologice a istoriei, numind-o Mamă şi Împărăteasă. Nu este nimic forţat în această relaţie de iubire, orice ar spune spiritele sceptice ori otrăvite.

Un vechi aforism irlandez afirmă apăsat că „O bătălie nu se câştigă fără rege”. Victoria este atributul plenar al regalităţii. Mai avem timp să reflectăm asupra înţelesurilor adânci ale acestor cuvinte, atunci când vrem să înţelegem cum a fost posibilă unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, cu puţin timp înaintea semnării armistiţiului de la Focşani şi apoi a Păcii de la Bucureşti, iar ulterior a Unirii Bucovinei şi Transilvaniei; cum a ajuns armata română la Budapesta, în anul 1919, pecetluind astfel victoria finală, sau cum am înclinat balanţa în favoarea noastră, la tratativele de pace de la Versailles, atunci când speranţele păreau să se năruiască din nou.

În vechile civilizaţii, regalitatea mai este asociată cu harul, fluidul vital, aureola şi forţa victorioasă. Sceptici şi resemnaţi adesea, atunci când ne-am raportat la măreţia izbăvitoare a sacrificiului şi a împlinirii năzuinţelor, la finele anului 1918, noi, românii, am căutat explicaţii pe măsura deficitului nostru etic şi moral, punând împlinirile pe seama „norocului”. Am identificat astfel un registru istoric minor, denumind o împlinire astrală, aşa cum a fost cea de la 1918, când „ursită”, când „noroc”. Am glosat îndelung şi fără sens pe această temă, ignorând capcana. De aceea cred că trebuie să recitim în altă cheie lecţia de măreţie pe care ne-au dăruit-o Regina Maria şi ostaşii români care au murit cu fotografia ei la piept, pentru a ne reîncărca moral şi a regăsi demnitatea autentică a istoriei.

Însuşi Mircea Eliade a vorbit de „noroc” atunci când a analizat regalitatea, dar s-a corectat atunci când a conchis că „Norocul regelui era dovada, prin excelenţă, a naturii sale divine”.

Dacă victoria este apogeul războiului, pacea reinstituie ordinea divină. Iar darul lui Dumnezeu pentru „făcătorii de pace” este „Împărăţia cerurilor”. Odată încheiat războiul, Regina-soldat se metamorfozează în apostol al păcii. Regina armoniei şi a prosperităţii îşi reia misiunea firească.

Maria a intrat în rolul reginei-soldat pe durata determinată a războiului. Dar în istoria regalităţii, regele-soldat vine în urma regelui-păcii. În cazul României, cele două roluri au fost asumate în solidar de cuplul regal Ferdinand-Maria. Însă regina a fost preeminentă, datorită personalităţii ei solare. Într-un moment de chinuitoare cumpănă, regina mărturiseşte acest gând copleşitor: „Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă, până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă. Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună… O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice ar fi! Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o Regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei”. Gândurile Reginei Maria vin din sinceritatea inimii ei şi din deznădejde. Ele o definesc mai pregnant decât au făcut-o contemporanii săi. Cei meschini ar putea fi tentaţi să identifice aici patetism. Dar aceasta ar însemna să nu o cunoşti pe Regina Maria. Maria exprimă, direct şi năvalnic, voinţa neîncovoiată, idealismul şi imperativul datoriei. Este aici cuprinsă, în esenţă, ideea măreţiei regalităţii şi a misiunii ei major pedagogice. Poate niciodată decât în acele clipe şi în mijlocul unei naţiuni deznădăjduite, nu a fost mai mult nevoie de un mesaj înălţător. Din păcate, nu vom putea cuantifica niciodată până la capăt impactul moral al faptelor Reginei asupra semenilor săi. Şi aceasta întrucât în istorie nu putem opera cu instrumentele ştiinţelor exacte. În final, şi acest teritoriu al istoriei va putea fi explorat de către istorici. Regina Maria a afirmat şi a trăit acest idealism moral cu fiecare din gesturile sale din anii războiului şi ai bătăliei diplomatice.

Câştigarea păcii nu s-a dovedit mai simplă decât cea a războiului. Aliaţii României nu mai erau la fel de dispuşi ca la începutul războiului să recunoască drepturile noastre legitime. Uitau lesne că încetarea participării României la eforturile Antantei, ca urmare a încheieriii păcii separate de la Buftea-Bucureşti, a avut loc în condiţiile dramatice ale ieşirii Rusiei din război şi a imposibilităţii de a apăra singură frontul răsăritean. Pacea separată a atârnat greu în economia tratativelor de Versailles. Impetuosul premier Ionel Brătianu a putut constata că nici măcar aliata noastră de suflet – Franţa – nu era dispusă să accepte cererile legitime ale României. Prim-ministrul Georges Clemenceau părea de neclintit în hotărârea de a respinge cererile lui Ionel Brătianu. Nu este mai puţin adevărat şi faptul că diplomaţia nu era virtutea premierului român. După retragerea sa furibundă, tratativele păreau blocate, iar perspectivele pentru România erau indecise. Orice era posibil, chiar şi minimalizarea efortului exemplar al României din vara anului 1917, care a avut un rol decisiv în istoria războiului. Drumul de la extaz la agonie al României părea că nu s-a încheiat. Nu era neglijabilă nici „nepotrivirea de caracter” dintre Clemenceau şi Brătianu.

Mihai Dorin este istoric şi publicist