Precizia comunicării

Ambiţiosul decan de la Facultatea de Artă Rupestră, Mirobolan Zacuscă, se simţi izbăvit dintr-o lungă suferinţă atunci când, în postură de preşedinte al comisiei de concurs pentru ocuparea postului de secretară principală, o declară câştigătoare pe doamna Pepina Răsărilă. De mai bine de un an se chinuia, alături de membrii Biroului Consiliului Profesoral, să găsească persoana potrivită pentru această slujbă de mare responsabilitate. Toţi candidaţii perindaţi prin faţa evaluatorilor, în ediţiile reiterate ale competiţei, se dovediră necorespunzători, ca să folosim un eufemism. Fie profund incompetenţi în meseria administrativă, fie interesaţi de poziţie doar pentru un interval scurt, atât cât să-şi aranjeze alte trasee funcţionăreşti, respectivii reuşiseră să-i lase un gust amar lui Mirobolan care-şi vedea, tot mai evident, planurile reformatoare pentru facultatea sa zădărnicite de absenţa unei secretare eficiente. La ultima încercare de scoatere a postului la concurs însă, decanul avu surpriza extrem de plăcută să o cunoască pe doamna Răsărilă. Tânără (candidata a precizat, la interviu, că fusese, pentru un timp, secretara directorului de Marketing de la o importantă companie de distribuţie a produselor agricole), serioasă, cu un aer elevat, atentă la detalii, femeia părea născută şi crescută pentru a impresiona plăcut orice angajator, oricât de pretenţios şi oricât de cârcotaş.

Profesorul Zacuscă a angajat-o instantaneu, entuziasmat realmente de răspunsurile oferite de Pepina la întrebările din interiorul interviului: precise, scurte, dinamice, sentenţioase, definitorii pentru comportamentul funcţionarului ideal. Era adevărat că şi decanul se străduise să conceapă interogatoriul examinator după rigorile clarităţii absolute. Nici o întrebare nu avea mai mult de cinci cuvinte. Brevitatea rămânea semnul suprem al inteligenţei, gândea frecvent Mirobolan. Spre surprinderea sa, doamna Răsărilă arătă o capacitate şi mai mare de concizie, formulând răspunsuri de maxim patru cuvinte. O asemenea subalternă nu putea fi, desigur, ratată! Zacuscă semnă prin urmare, la puţină vreme de la examen, decizia de angajare a noii secretare. Cu ea alături, mandatul său decanal intra într-o fază a strălucirii depline. Convins de agerimea Pepinei, în prima ei zi de lucru, profesorul îi prezentă, în linii mari, atribuţiile prevăzute de fişa postului. Nu dorea să o plictisească, insistând pe amănunte ce i-ar fi insultat isteţimea destoinicei doamne. Cu toate acestea, deşi lapidar în explicaţii, Mirobolan sesiză un fapt curios: după cel mult cinci cuvinte pe care i le adresa secretarei, aceasta îşi pierdea concentrarea, afişând brusc o mină nedumerită. Reluarea lămuririlor nu făcea decât să complice lucrurile: Pepina se crispa, părea să nu mai priceapă nimic, încreţindu-şi fruntea precum Nilă al lui Moromete.

Bizareria se accentuă dramatic în săptămânile viitoare. Pepina funcţiona remarcabil la nivel „hermeneutic” numai până la cuvântul numărul cinci. Înţelegea perfect ordinele transpuse în propoziţii simple şi le executa cu solicitudine. Dacă cineva avea proasta inspiraţie să comunice elaborat cu doamna Răsărilă, circuitele se ardeau şi totul intra într-o degringoladă ameţitoare. Bunăoară, un student a adus la Secretariat certificat medical pentru motivarea absenţelor de la colocvii, dar, neavizat, s-a lansat, în faţa Pepinei, în descrieri complexe ale maladiei de care suferise. Subit decompensată, secretara îl trecu pe lista cu cereri de bursă pentru handicap sever. Altul solicită o audienţă urgentă la decan, iar doamna Răsărilă, tulburată de lexemele în plus auzite, sună la numărul unic de urgenţe pentru a chema pompierii. În fine, însuşi domnul Zacuscă o puse, într-o zi, să anunţe la Rectorat că diminuarea timpului de lucru cu publicul devenea o necesitate la Artă Rupestră, de-a lungul sesiunii, din cauza muncii suplimentare la ierarhizările pentru taberele studenţeşti, adăugând apoi, vai, un comentariu dezarmant: „Ne ajung scandalurile legate de note. Nu ne mai trebuie încă o bombă în Universitate.” Pepina a transmis imediat mai sus că o bombă s-ar afla în podul Universităţii. Trupele de intervenţie rapidă au evacuat ulterior întreaga clădire. Un genist mai aprig l-a şi articulat peste ochi pe decanul Mirobolan care refuza să părăsească biroul.

Revenit în incintă, profesorul – cu una dintre pleoape de dimensiunile ciupercilor Pleurotus – i se adresă mârâit doamnei Răsărilă, contabilizând precaut numărul de cuvinte rostite: „Cât stăturăţi la firma agricolă?” „O săptămână.” „Aha! De ce?” „N-am înţeles.” „Ce n-aţi înţeles?” „Piaţa cucurbitaceelor.” „Cum aşa?” „Păi, erau multe silabe.” „Şi?” „Le-am trecut la tomate.” „Bineeee!” strigă Zacuscă, apucând, cu mâinile vasodilatate, gâtul subţirel al doamnei secretare. A strâns până ce obrăjorii femeii căpătară culoarea tomatei de vară târzie. Culoare care se asorta, de altfel, perfect cu pătlăgica vânătă de sub fruntea lui.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi