Prin Ucraina, de la Kiev la Odesa, cu Dacia 1300: Un articol înduioșător al unei jurnaliste din Iasi

Postarea Monei Dîrțu:

Kyiv-ul e amenințat de-o încercuire cu tancuri și se pregătește de asediu. Pentru mine e personal. E despre URSS și despre tata.
Am fost în Kyiv o singură dată, când eram copil și încă exista URSS. Era prima mea “excursie în străinătate”. Îmi amintesc încă mirarea mea copilărească, când am trecut granița spre Cernăuți, că în altă țară e de fapt exact ca la noi în țară – cer albastru, câmpii verzi, blocuri de beton cenușiu. Doar indicatoarele erau scrise într-un alfabet pe care nu-l știam, dar tot fond albastru aveau. Străinătatea, îmi imaginasem, trebuia să fie străină, nefamiliară. Cer portocaliu sau verde, drumuri violete sau roșii, ceva izbitor de "altfel".
Îmi amintesc că părinții mei căpătaseră pașapoarte pentru călătoria în Uniunea Sovietică – o mare chestie pe-atunci – și că tot “circuitul” de o săptămână, făcut cu Dacia noastră 2-IS-2718, era guvernat de regulamentul și condițiile stricte ale unei chestii numite Intourist, un fel de oficiu de turism internațional al URSS (cred). 
Îmi amintesc Kyiv-ul. Universitatea văruită în roșu solid – ceva bizar, de neconceput pentru o universitate; camera de hotel în care tata se minuna că sunt 7 (șapte) prize; și stațiile de metrou (acolo, la Kyiv, am mers prima dată cu metroul). Stațiile de metrou m-au amuțit. Una era maiestuoasă, cu arcade ca de biserică, alta era lucioasă, tapetată în inox. Era atât de uluitor pentru mine, un copil, să pot merge pe sub pământ și să mă întreb cum va fi următoarea stație.
Îmi amintesc și bisericile neobișnuite, cu cupolele lor ca niște mănunchiuri de cepe mari, aurite, spre care mă uitam în sus, să văd dacă chiar sunt placate cu foițe de aur – doar că-mi intra soarele în ochi. Apoi, îmi amintesc un osuar cu cranii din adâncurile unei mănăstiri, nu mai țin minte care. Și șoselele neobișnuit de late, înghețata neobișnuit de dulce și niște automate stradale în care băgai o rublă și-ți curgea sirop acidulat într-un pahar de sticlă (și pe tata, care se tot întreba cum e cu paharele alea pe care nu le fura nimeni: le spăla oare cineva din când în când?). Îmi mai amintesc de-un pod peste o apă și de-un fel de faleză unde era o sărbătoare populară, că am nimerit acolo într-o duminică. Am mâncat niște cârnați luați de la o tarabă. Muștarul era prea iute. Era soare. Ne-am întors la hotel, am urcat în cameră. De la etajul 14 se vedea un stadion construit pentru JO Moscova 1980. A doua zi am plecat mai departe.
Din Kyiv am coborât spre Odesa, pe traseul regulamentar aprobat – 600 km în linie dreaptă. Tata a prins ocazia să tureze Dacia lui dragă și să vadă “cât duce”. A atins, prima dată din viața lui de până atunci, viteza maximă nominală de 147 km/h din cartea tehnică. Un minut sau două, nu mai mult, dar s-a bucurat.
Drumul era o panglică rectilinie de asfalt care urca, cobora, iar urca, iar cobora. O vedeai în zare, neabătută, ca o sentință. 
Pe drum, niciun oraș, niciun sat. Spre după-amiază, deja rupți de foame, am văzut pe dreapta, prin liziera strategică, aproape de traseul aprobat în “circuit”, o așezare omenească. Ne-am abătut de la traseu. Am găsit un magazinaș, am cumpărat câte ceva de mâncare. La ieșire ne așteptau niște milițieni. Ne-au luat la întrebări, ne-au cerut actele și copie după traseul aprobat de Intourist. Mama, care știa puțină rusă, le-a explicat că ne-am abătut de la traseu doar ca să luăm ceva de mâncare, atât. Îmi amintesc cum desfăcea baierele sacoșelor de plastic și le arăta covrigii, plăcințelele, salamul – și eu mă uitam în sus la milițieni, gândindu-mă că n-ai cum să nu înțelegi așa ceva. Dar n-a licărit nimic în ochii lor. Ne-au repetat că n-avem ce căuta în oraș, că suntem infractori, că trebuie să ne întoarcem la “circuit” – imediat. 
Și, apoi, tăcerea consternată din mașină. Noi trei, ținând în poale câte o punguță cu merinde, mestecând și reflectând. Ăsta era URSS-ul. Auzisem de el, că doar veneam din România comunistă, dar așa ceva chiar nu puteam mesteca.
Am ajuns, spre noapte, la Odesa. Ne-am învârtit a doua zi prin oraș, dar nu mai țin minte nimic – doar marea și o clădire care semăna cu cazinoul din Constanța. De-acolo am plecat întins spre Chișinău, unde l-am văzut pentru prima dată pe tata înghițindu-și lacrimile, pe-un trotuar, când un om de vreo 60 de ani s-a apropiat de el și i-a șoptit “sunteți român?”.
N-am înțeles atunci de ce i-au dat lacrimile (mi s-a părut chiar caraghios). Când am crescut, am vorbit de multe ori amândoi despre URSS și despre de ce i-au dat lacrimile pe trotuarul din Chișinău. Mi-a explicat apoi, ani în șir, cum e cu totalitarismul, cum s-a năpustit Armata Roșie peste nații și cum s-a înstăpânit peste minți. Zicea că ăsta e cel mai important export al URSS: gândirea captivă, frica, obediența. Mi-a mai zis, tata, cât de bine știe totalitarismul sovietic să frângă, cu metodă, oamenii. 
În casa copilăriei mele, la 18:00 începea programul zilnic de radiouri interzise: întâi BBC, apoi Vocea Americii, apoi Europa Liberă (întâi live și apoi în reluare). Nu era vreo mare probă de curaj acest ritual, că tata n-a fost vreun mare dizident. Era doar un spațiu de câțiva metri cubi ale cărui laturi el se străduia să le țină departe de mine, să nu le lase să mă sufoce – ca să am eu, copilul lui, destul loc să pot absorbi puținătatea gândirii ne-captive la care aveam acces. Poate că a mai salvat și pe alții tata, nu știu – dar pe mine sigur m-a salvat. M-a înarmat pentru ceea ce ni se întâmplă azi.
Pe-atunci, pe când ascultam amândoi posturi interzise, visul geopolitic al tatălui meu era să vadă cum se eliberează națiunile de sub URSS. L-a văzut cu ochii lui. Și-apoi a văzut, imediat, că greul abia începe – de exemplu contraofensiva Moscovei din ianuarie 1991, când armata încă-sovietică a intrat în Lituania din ordinul lui Gorbaciov, la niciun an după ce țara și-a declarat independența. A fost dramatic. Țin minte numele președintelui de-atunci, Vytautas Landsbergis. Ținea un discurs live la TV când armata sovietică a capturat televiziunea și i-a întrerupt speech-ul. Faptul că Lituania e azi țară NATO – la fel ca Letonia și Estonia – e ceva fabulos. Aceste trei țări micuțe, foste republici sovietice, și-au reluat în stăpânire istoria în urmă cu 30 de ani, asemeni Ucrainei și Moldovei. Iar Putin scuipă verde, e tot o fiere, înspre toate aceste țări. Crapă rânza-n el, cum zicea bunica.
Tata a apucat și să vadă România în NATO. A murit după șase luni de la aderare, în somn, tot cu radioul lângă el, tot cu casca în ureche.
O Rusie care reușește prin forță militară să-și refacă sfera de influență, la hotarele noastre, e din toate motivele de mai sus o chestie foarte personală pentru mine. Nimic din ceea ce-a făcut Kremlinul în ultimii 30 de ani nu infirmă ceea ce mi-a zis tata în copilărie: anume că Armata Roșie, atunci când vine, nu mai pleacă. Că e brutală. Că strivește. Că frânge suflete, spală creiere, lasă în urmă un covor de cadavre și de spirite mutilate.
Aș vrea ca tata să se fi înșelat. Aș vrea să-i pot zice: tata, ce paranoic ai fost. Dar nu s-a înșelat. Zilele trecute, când am văzut fotografii din satelit cu convoiul de tancuri rusești de 64 de km îndreptându-se spre Kyiv, a fost pentru prima dată în ultimii 18 ani când m-am bucurat că tata nu mai e aici, că nu mai vede asta. 
Pentru el ceea ce vedem azi n-ar fi fost “o știre externă”. Ar fi fost ceva foarte, foarte personal – și nu doar pentru că ar fi fost mișcat, ca noi toți, de soarta a 1 mil. de refugiați; ori pentru că ar fi fost inspirat de îndârjirea cu care își apără țara ucrainienii (sigur că ar fi fost ar fi fost mișcat – îl și văd sărind la volan să care ajutoare la graniță ori să facă patul pentru refugiați).
Pe tata l-ar fi dărâmat altceva: ideea în sine că armata rusă este din nou, după 70 de ani, armată invadatoare în Europa. 
Cred că ar fi murit de inimă rea să vadă asta. 
Să vadă Kyiv-ul amenințat, în 2022, de tancuri rusești – și un decerebrat perorând de la Kremlin despre “denazificarea” unei Ucraine conduse de un președinte cu origini evreiești.
M-am uitat la Putin în seara asta; la cinismul cu care ne-a asigurat că totul merge “conform planului”.
Da, e foarte personal. 
E "back in the USSR".
Acest om trebuie extirpat din istorie.