Proletarii condeiului

În contrast cu profesiile de avocat, inginer sau medic, traseul formativ era jalonat cu precizie şi se încheia cu o diplomă universitară, lucrul de redacţie solicita, în primul rând, experienţa de viaţă şi deprinderea de a mânui condeiul. În plus, gazetarii apar din faldurile unui mediu social relativ nou, cel al oamenilor care, învăţând să citească şi să scrie, îndrăznesc să spere la o carieră bazată pe oportunităţile oferite de lumea dinamică a oraşului. În publicistica lui Mihai Eminescu, considerată ca document de epocă, reprezentanţii acestei pături sunt adesea desemnaţi prin sintagma proletari ai condeiului. Scriitorul îşi informează cititorii că această castă s-ar fi ivit mai întâi în Occident, după care s-ar fi naturalizat şi în mediile citadine de la porţile Orientului. Susţinută prin observaţie şi prin lectură, obiecţia scriitorului este că această clasă burgheză de scribi este o clasă neproductivă, fiind preponderent alcătuită din oameni care nu produc, prin muncă, nimic semnificativ şi durabil.

Eminescu are multe cuvinte aspre pentru proletarii condeiului, mai cu seamă pentru cei din mediul funcţionăresc. Concurenţa acerbă din mediul acestor condeieri acţionează ca un blestem aruncat peste o „clasă vecinic nenorocită, condamnată la celibat şi la mizerie, luptând prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pânea amară a bugetului şi înecând c-o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat“. (Opere, IX, p. 310). Poetul studiază cu sârguinţă de naturalist această specie urbană, pentru a-i convinge pe cititori că, sub ochii lor, lumea se schimbă la faţă, iar „clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oameni ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi – pe hârtie“ (Opere, X, p. 193).

Distanţa dintre temperatura stilistică a unor astfel de comentarii presărate ca firele de piper în conţinutul multor articole de ziar şi intensitatea satirică a unor crochiuri în care se simte mai pregnant duhul scriitorului e aproape insesizabilă. Iată în ce ton satiric se deschide un articol intitulat Probe de stil, publicat în pagina a treia a ziarului Timpul, numărul de duminică, 6 noiembrie 1877: „Unul din semnele caracteristice ale speciei „animal scribax“ din familia Liberalelor este că nu ştie carte. Neştiind carte şi având a vorbi cu publicul lor în toate zilele, animalele condeiului în România câştigă la şiruri repetând fără trebuinţă cuvinte care n-au nici vro greutate retorică, nici vrun înţeles deosebit, care să merite a fi întipărit minţii“.

În decursul secolului al XIX-lea, statutul public al ziaristului a oscilat între condiţia de marginal, augmentată de o proastă reputaţie, şi cea de stea a scenei publice. Dacă adăugăm şi suprapunerile de rol reliefate prin cooptarea scriitorilor în munca de redacţie şi prin legitimarea gazetarilor ca scriitori în toată puterea cuvântului, atunci nu e surprinzătoare ascuţirea rivalităţii dintre două „specii“ de oameni de litere care concurau pe acelaşi teritoriu şi pentru aceleaşi resurse. Dispreţul făţiş al artistului faţă de „subspecia de literat“ (Balzac) pe care ar fi reprezentat-o ziaristul s-a dovedit, de la un punct încolo, o gratuitate retorică dacă se acceptă nu numai că unii scriitori au fost buni jurnalişti, şi, invers, unii gazetari au onorat condiţia de scriitor, ci şi că literatura şi presa vieţuiesc şi astăzi în simbioza consolidată în urmă cu aproape două secole.

Totuşi în opinia unor scriitori-gazetari precum Eminescu, prezenţa în paginile de ziar a neaveniţilor care maltratează scrisul e semn de precaritate culturală. De altfel, Eminescu a denunţat cu vehemenţă atât şarlatania jurnalistică, cât şi impostura literară, şi nu putem trece cu vederea că laitmotivul potlogăriilor puse în act în lumea presei şi în câmp literar a existat înainte de angajarea lui Eminescu ca ziarist şi s-a perpetuat în tradiţia scrisului jurnalistic românesc până în zilele noastre. Cu toate că i-a şfichiuit pe impostori, nu numai pe cei dovediţi, ci şi pe cei presupuşi, Eminescu pare să fi fost totuşi mai interesat de spectrul eşecului. De la ridiculizarea viguroasă a ziariştilor fără stofă de scriitor, dar cu vădite ambiţii literare, şi a scriitorilor fără „nas“ gazetăresc, care păcătuiesc prin exces de fantezie şi zel, la tonul grav cu care sunt interogate, în scrisori, propriile ratări, alienarea, inadaptarea, nereuşita constituie unul din marii curenţi de adâncime ai scrisului eminescian.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi