Război şi propagandă

Scriu aceste rânduri sub presiunea dramaticelor evenimente în curs de desfăşurare, dar subiectul pe care vreau să-l abordez nu e câtuşi de puţin nou: e vorba de modul în care Rusia izbuteşte să aibă susţinători, adesea acolo unde nu te-ai aştepta, şi inclusiv în împrejurări în care vinovăţia Kremlinului este flagrantă. Avem a face, în fond, cu o mai veche şi foarte bogată tradiţie: Uniunea Sovietică avea admiratori nenumăraţi, mulţi dintre ei de-a dreptul fanatici şi care rămâneau ferm pe poziţii în ciuda proceselor trucate, în ciuda Gulagului, în ciuda dezvăluirii – chiar şi parţiale – a unor crime abominabile. Unii dintre aceşti admiratori au fost gratificaţi cu eticheta de „idioţi utili”, categorie care nu numai că nu a dispărut, dar proliferează nestingherită. Astfel de idioţi, dar care erau în acelaşi timp nişte ticăloşi sinistri, au negat cumplita foamete (Holodomor) din Ucraina, din 1932-1933, provocată de puterea sovietică şi care a făcut între 2,6 şi 5 milioane de morţi – probabil că ultima cifră este mai aproape de adevăr. Despre teribila tragedie nu se prea vorbeşte astăzi, oricum Rusia lui Putin refuză să accepte realitatea istorică şi invocă, previzibil, intrigi şi minciuni occidentale.

De ce această bunăvoinţă arătată lui Putin şi Rusiei în general? La multă lume din vestul Europei, şi într-o măsură din ce în ce mai mare şi la noi, cauza trebuie căutată în antiamericanismul ce frizează nu o dată iraţionalul. De aici, tentaţia de a pune Statele Unite şi Rusia pe acelaşi plan: amândouă vor să domine lumea, amândouă au ambiţii imperialiste, amândouă încalcă suveranitatea altor ţări. Vorbeşti despre Ucraina şi filorusul îţi dă imediat replica: dar Vietnamul? dar Irakul? Ba uneori se merge şi mai mult în trecut şi se invocă războiul din Coreea. E lesne de observat aici că, în Coreea şi în Vietman, agresori au fost comuniştii din Nord şi că în Irak îşi făcea mendrele un dictator odios. Fapt e că nicio acţiune trecută, fie ea şi reprobabilă, a americanilor, nu justifică atacul mârşav asupra Ucrainei. Cinismul Rusiei merge atât de departe încât ea pretinde că a fost ţinta unei agresiuni ucrainene şi că tot ce vedem pe ecrane sunt trucaje făcute pentru televiziunile occidentale. În fine, Statele Unite, cu toate păcatele şi punctele lor slabe, sunt o democraţie adevărată, pe când Rusia e o dictatură ce reduce la tăcere orice voce independentă, o dictatură în care un opozant e împuşcat în plină stradă, la câteva sute de metri de Kremlin, iar cei care reuşesc să plece din ţară sunt urmăriţi peste tot şi otrăviţi cu substanţe radioactive.

De la un anumit nivel în sus, rusofilia (şi admiraţia pentru Putin) se explică prin generoase „înlesniri” financiare. Cazul cel mai notoriu este cel al fostului cancelar Gerhard Schröder, ajuns preşedinte al consiliului de administraţie al Gazprom. Şi dacă am dat un exemplu de la stânga eşichierului politic, să amintim, pentru simetrie, un exemplu de la dreapta, în speţă fostul premier François Fillon. Am văzut, acum câţiva ani, o înregistrare a unei întâlniri Fillon-Putin, în care francezul nu mai continua să i se adreseze omului de la Kremlin cu „cher Vladimir”; şi tot aşa, „cher Vladimir” în sus, „mon cher Vladimir” în jos. Şi iată că „monşerul” nu l-a uitat: Fillon e astăzi membru în consiliile de administraţie a mai multor societăţi petroliere şi petrochimice, deţinute de oligarhi fideli lui Putin şi de foşti kaghebişti.

La fel de utile sunt racolările unor parlamentari. Thierry Mariani, fost deputat gaullist, a fost ales în 2019 în Parlamentul European pe listele partidului lui Marine Le Pen. Într-o declaraţie făcută cu două zile în urmă, Mariani afirma că în nici un caz Rusia nu va invada Ucraina, că în toată situaţia actuală vina aparţine Ucrainei şi că Putin se simţe ameninţat de extinderea NATO. După cum se poate uşor observa, eurodeputatul francez recită conştiincios tezele ruseşti oficiale.

Este ceea ce face şi la noi propaganda filorusă, foarte activă în ultima vreme. Exacerbând instinctele naţionaliste, instigând la mefienţă sau chiar la ură faţă de Occident, rostogolind clişee antiamericane vechi de decenii, aceşti propagandişti îşi dau toată silinţa ca să ne vadă înghiţiţi de Rusia putinistă. E un argument în plus că ceea ce se întâmplă în Ucraina ne priveşte, în chip vital, pe toţi.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor