Respectul respiraţiei

În spatele unui arbore care îngână vântul cu toate frunzele sale se află pulsul esenţelor pământului care îi pătrund trupul gros prin mii de canale micoscopice. În spatele bătăii aripii unui gândac se află alte seve care pulsează în ritmul aripii şi care hrănesc zborul. Chiar şi trecerea tăcută a trupurilor de tot felul între lumi se face pe maluri în ritmul apelor. Nimic din ce e născut de cuvântul iniţial nu este lipsit de ritm. Chiar şi cele mai eterice din miracolele care se întâmplă au în spatele lor ritmul necuvântător, dar de toate hotărâtoriu.

Albert Einstein a fost incredibil de productiv, dar productivitatea sa a venit în explozii. Între acele explozii, era blând cu el însuşi. „Dacă munca mea nu merge bine”, a spus el, „mă întind în mijlocul unei zile de lucru şi mă uit la tavan în timp ce ascult şi vizualizez ceea ce se întâmplă în imaginaţia mea.” Încearcă să-l imaginezi pe Einstein, cu coama albă, întins pe spate şi privind tavanul gol la două după-amiază. Acesta nu este Einsteinul mitului, dar este esenţial pentru ceea ce l-a făcut grozav. În loc să lupte împotriva ritmului mareic al creierului său, Einstein a permis că acesta să-l cuprindă ca un val, să îi înfrângă voinţă arbitrară, folosindu-l ca o oportunitate de a face doi sau trei paşi mentali înapoi, astfel încât să-şi poată „asculta” imaginaţia. În loc să lupte împotriva ritmului eliberator al expirării, a permis ca aceasta să-l învingă – şi, făcând asta, a învăţat să eşueze cu succes în aşteptarea următoarei inspiraţii.

Este posibil ca Mozart să fi experimentat explozii febrile de productivitate, dar acele explozii sunt greu de susţinut. Nu faci un şir de descoperiri, compunând şase sute de simfonii şi concerte, luptându-te cu demonii de fiecare dată când productivitatea ta loveşte un zid. La fel ca Einstein, Mozart a recunoscut că cea mai rapidă cale de a ghida o minte deraiată către productivitate nu este să exercite forţa brută, ci să caute spaţiu şi singurătate – şi să accepte că este necesar un eşec.

Cu câţiva ani în urmă, o echipă de psihologi şi cercetători în neuroştiinţe a căutat să identifice raportul perfect succes-eşec. La un capăt al spectrului, ai un succes perfect, iar la celălalt ai eşec abject. Ambii poli sunt demotivatori, dar din motive diferite. Succesul perfect este plictisitor şi lipsit de inspiraţie, iar eşecul abject este epuizant şi demoralizant. Undeva între aceste extreme este un punct favorabil care maximizează progresul pe termen lung. „Când învăţăm ceva nou, cum ar fi o limbă sau un instrument muzical”, au scris autorii, „de multe ori căutăm provocări la limita competenţei noastre – nu atât de greu încât să fim descurajaţi, dar nu atât de uşor încât să ne plictisim. Această intuiţie simplă, că există un punct ideal de dificultate, o „zonă de bucăţi de aur”, pentru motivaţie şi învăţare se află în centrul metodelor moderne de predare. Potrivit cercetătorilor, rata optimă de eroare este de 15,87%. Evident, rata reală variază mai mult decât sugerează acest număr dezarmant de precis. În zilele bune s-ar putea să toleraţi o rată de eroare mai mare, iar în zilele în care sunteţi descurajat sau obosit, s-ar putea să preferaţi să evitaţi eroarea cu totul. Unele sarcini necesită probabil rate de eşec mai mari decât altele şi poate că trebuie să acceptaţi mai multe eşecuri dacă vă grăbiţi să învăţaţi. Cei care ştiu să piardă câştigă întotdeauna cel mai mult. 

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi