Rugby de pe la noi, elitist şi semiprofesionist

Deşi nu este un sport prea pe înţelesul tuturor, rugbiul are foarte mulţi iubitori în ţara noastră. Nu se compară la popularitate cu fotbalul, în pofida rădăcinilor comune. Nu numai din cauza regulamentului destul de stufos, ori a discontinuităţii mai pregnante decât la majoritatea sporturilor de echipă, dar şi a unor ciudăţenii de structură şi organizare, vizibile atât pe plan internaţional, cât şi la noi. Iar ciudăţeniile noastre nu sunt neapărat induse, au şi specificităţi mioritice.

Dar până a ajunge la România (şi la Iaşi, fără îndoială) trebuie să trecem şi pe la World Rugby, forul integrator al tuturor federaţiilor naţionale, cum e FIFA la fotbal. Rugbiul este un sport englezesc, deci prin excelenţă elitist. La fel a fost şi fotbalul la început, dar fantastica sa răspândire a stopat această caracteristică, iar englezii au plătit din plin în anii '50 splendida lor izolare (elitizarea recentă a fotbalului este un alt fenomen). Profesionismul s-a legiferat destul de târziu în rugby (1995), iar ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii confirmă temerile care au determinat introducerea atât de tardivă a unui statut normal prin excelenţă la toate sporturile de echipă. Apariţia profesionismului a produs schimbări şi în joc, şi în regulament (spectacolul pare să fi pierdut bătălia cu forţa brută), dar mai ales a adâncit decalajele. Ceea ce a făcut ca World Rugby la un moment dat ca adversarii din meciurile test (amicale în alte sporturi) ale reprezentativelor să fie decise de categoria din World Rugby Ranking în care te afli. Dacă prin anii '70-'80, toate echipele glorioase de pe mapamond puteau juca la Bucureşti (inclusiv Noua Zeelandă), acum trebuie să-ţi alegi doar adversari de teapa ta… Ceva asemănător, dar mai elegant, a realizat şi UEFA prin a sa Ligă a Naţiunilor structurată pe grupe valorice. Erau justificate asemenea măsuri? S-ar părea că da, deficitul fizic predomină, iar scorurile fluviu nu-s pe gustul nimănui. La recenta Cupă Mondială (competiţie care a apărut şi ea cu întârziere în istorie), s-au înregistrat opt scoruri cu peste 70 de puncte la activul învingătorilor, „stejarii” noştri contribuind şi ei cu două astfel de isprăvi. Şi cu toate acestea, cu tot elitismul lor, conducătorii World Rugby vor să mărească numărul de echipe la Cupa Mondială, de la 20, la 24. Adică nu patru protagoniste în plus, ci încă patru din categoria „ciuca bătăilor”. Cine-i mai înţelege?

Introducerea profesionismului nu a îmbolnăvit rugbiul de la noi, ci numai i-a agravat boala apărută încă din anii '90 la mai toate sporturile de echipă. Mai mult, decalajele s-au amplificat şi în România. Cinci cluburi care fac cât de cât faţă situaţiei s-au detaşat de restul plebei, într-o disciplină şi aşa alergică la surprize. Acum câţiva ani, când s-a format eşalonul numit Superligă, câştigătoarea Diviziei Naţionale de Seniori era numită şi ea „campioană” (și Politehnica Iaşi a avut această onoare înainte de a fi desfiinţată). Pare caraghios, dar această titulatură separa rugbiul într-adevăr profesionist de celălalt. Cât despre reprezentarea oraşului în competiţiile internaţionale, aceasta este imposibilitate. Până şi la „cupele” de lungul nasului nostru, participăm cu selecţionată (Romanian Wolves) că altfel nu se poate.

Anul trecut, onor FRR a încercat să dea şansa echipelor semiprofesioniste să se măsoare cu cei tari, lucru care n-a fost rău, doar că sistemul de desfăşurare s-a arătat aberant. În aceste condiţii, echipa clubului Politehnica Iaşi, la doi ani de la renaştere, s-a clasat pe un loc VI, echivalent vechii „campioane a DNS” de acum câţiva ani. Ce-i drept locul VI pe ţară nu este de neglijat şi rămâne în arhive indiferent de circumstanţe. Ce va urma?

Se vorbeşte că Federaţia va umbla din nou la regulamente. Adică se pune la cale un eşalon de elită cu opt echipe, la care Iaşul, pe hârtie ar avea acces. Posibila desfiinţare a secţiei de la CSA Steaua pare a fi în avantajul Rapidului, pe post de corb în această situaţiei, iar Constanţa vrea să revină în forţă. Din punctul nostru de vedere, o recalibrare a echipei ieşene în disputa cu granzii înseamnă cheltuieli mult mai mari, nu prea compatibile cu posibilităţile (sau intenţiile) urbei. Astfel, frumoasa echipă a lui Cosmin Raţiu are de ales între retragerea benevolă în eşalonul secund şi statutul de ciucă a bătăilor. Ca să înţeleagă tot poporul cum stă treaba cu elitismul din rugby. Întotdeauna este loc de mai rău, „mai binele” este imposibil.