Safari lexical

Având o suprafaţă de peste treizeci de milioane de kilometri pătraţi şi o populaţie de peste 1,2 miliarde de locuitori, locul în care se află cel mai întins deşert al Terrei a stârnit, cu numele, vechi pasiuni etimologice. Dacă eruditul Isidor din Sevilla presupunea, în veacul al VII-lea, că denumirea „Africa” ar fi crescut din sâmburele cuvântului latinesc aprica, însemnând ‘însorit’, explicaţiile de mai târziu aveau să pună în prim plan adjectivul Africa (terra), care constituie forma de feminin a lat. Africus, ruda civilizată a unui cuvânt cu origine obscură, afr-, afer, adică ‘african’.

Pentru lingvişti precum Joseph H. Greenberg – The Languages of Africa, 1963 – puzderia de limbi vorbite în Africa poate fi restrânsă, din perspectiva unei clasificări genetice, la patru grupuri lingvistice: în Africa centrală, ca şi mai înspre sud, domină grupul Congo-Kordofanian, constituit din 11 filoane idiomatice; la nord, înspre marele deşert, dar prinsă sub cupola grupului Afroasiatic, compus din limbi semitice, berbere şi cushitice, se întinde stăpânirea limbilor din trunchiul Nilo-Saharian; pintenul sudic al continentului este ţinutul limbilor Khoisan.

Călătorii români care s-au perindat prin Africa par să fi fost atât de puţini încât acum nu-mi vin în minte decât pastelatul turneu marocan al lui Vasile Alecsandri, Călătorie în Africa, şi O espediţie română în Africa, de Dimitrie Ghika-Comăneşti (Polirom, 2016), o carte la care râvnesc de mai multă vreme, dar fără a găsi răgazul de a o citi. Pe cât de puţine sunt mărturiile româneşti asupra continentului pe care Jules Verne l-a zugrăvit în romane-foileton precum Cinci săptămâni în balon sau Steaua Sudului, pe atât de preţioase sunt cuvintele care au părăsit Africa şi s-au internaţionalizat.

Filierele de migraţie a acestor cuvinte exotice sunt, fără îndoială, cunoscute. Cele mai multe s-au stabilit în limbile europene după ce au fost purtate peste mări şi ţări de mercenarii care în epoca de după Renaştere s-au aventurat să cuprindă în împărăţii hotărnicite de puterea armelor ţinuturile aflate dincolo de zările africane al bătrânului Imperiu Roman. În ordine alfabetică, indiferent că ar fi vorba despre belgieni, britanici, francezi, germani, italieni, olandezi, portughezi sau spanioli, descoperim tot atâtea surse de migraţie lingvistică a unor cuvinte de origine africană.

Ne-am opri, în primul rând, asupra denumirilor referitoare la faună şi floră, dar, în ciuda ispitei de a pomeni mai întâi vietăţile şi plantele, se cuvine să remarcăm un cuvânt care a călătorit din limbile vest-africane în toată lumea: cola, băutura aromată şi carbogazoasă pe care unii o beau ca pe cafea. şi, cum răcoritoarele se potrivesc la fix cu muzica de calitate, n-ar fi rău să adăugăm câteva cuvinte tot atât de celebre ca şi ritmurile pe care acestea le evocă. Deschidem seria cu denumiri ale unor instrumente muzicale: banjo, bongo, balafon, zis şi marimba, continuăm cu nume de dansuri trecute mai întâi prin filtrele sonore şi semantice ale altor limbi: conga, jive, mambo, merengue şi, spun unii, tango, dar închidem cu jazz.

De-amu să amintim şi lumea vie. Inventarul de cuvinte răspândite în masa de vorbitori nu e nici amplu, nici minuscul. Cuvinte precum cimpanzeu, gorilă (apelativ pe care etimologiştii francezi îl apropie, în ciuda tiparului grecesc, de câteva rădăcini lexicale prezente în unele limbi vorbite în Senegal) sau macac au poposit în alte limbi, înainte de a fi adoptate şi în româneşte. Aceeaşi apreciere se poate face şi despre unele nume de animale: impala, okapi, zebră etc. În privinţa numelor de plante, de-ar fi să excludem foarte cunoscutul banană, cuvânt ajuns în Europa secolului al XVI-lea prin mijlocirea limbii portugheze, dar având prototip etimologic în limba bantu vorbită în Guineea, ne rămân denumiri de tipul baobab, element provenit din araba vorbită în Africa, karité, nume al unui copac cu seminţe comestibile şi consistente, sau okumé, simbol lexical al unui arbore cu lemn roz, din care se fabrică mobile uşoare şi placaje. Lista ar fi fost cu siguranţă mai cuprinzătoare dacă timpul mi-ar fi permis să scormonesc prin dicţionare cu mai multă hărnicie şi răbdare. Totuşi, până şi lumina expresivă timidă a acestor efigii lexicale de obârşie africană poate semnala cât de pitoresc este peisajul evocat de sensuri: armonie, energie, viaţă, sălbăticie. Aproape că suntem tentaţi să adăugăm că doar din această parte de lume putea străbate peste timp şi spaţiu sfera de mister şi de ritual magic pe care o evocă cuvinte transoceanice precum zombi şi voodoo.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi