Sfiosul, personajul de după draperii

Am avut cândva un coleg care, atunci când se afla în prezenţa anumitor doamne, auzind vreo glumiţă mai „deocheată” în birou, îşi ducea imediat pumnul spre gură, muşcându-şi cu incisivii degetul arătător şi simulând că îi este rău de la stomac. Ba mai mult, ieşea pe hol, cu o faţă cadaverică, în căutarea, – după cum aveam să ne dăm seama ceva mai târziu, – a sticlei lui de vodcă ascunsă de ochii tuturor, de la prima oră, printre sacii cu acte şi trăgea vârtos din ea, să prindă, fireşte, puţin curaj. Apoi revenea la locul său, spre stupoarea noastră roşu în obraji şi, chicotind spre celălalt coleg, – glumeţul nostru de serviciu, îngâna cu jumătate de gură: Zi şi tu bancul ala cu hanoracul…, e tare… dacă tot l-ai spus pe ăsta cu Scufiţa Roşie…, adică o altă glumiţă la fel de „deocheată”. După care lua grimasa Sfiosului, aşteptând o altă ocazie de a ieşi pe hol, printre saci, frământându-şi mânuţele şi rânjind timid ca piticul din poveste. După două-trei ieşiri de acest fel, curajul începea să dea pe din lături: Da pe ăla cu ursul şi farmacia îl ştiţi? întreba el, tot cu pumnul în gură. Iar când doamnele cu pricina plecau, „sfiosul” se dezlănţuia frenetic. „Mama mă-sii, iar trebuie să refac dosarul!” Aţi spune că, poate, omul era chiar timid din fire şi avea greţuri la auzul unor cuvinte, mai ales la cele spuse de alţii. Dacă era timid sau doar un ipocrit care mima cu brio timiditatea ca să dea bine în faţa unor femei, rămâne de văzut.

Mulți sunt pe deplini convinși că modestia înnobilează, așa că pot mima modestia pentru a-și face o imagine bună în public. Sau sunt convinși că a mima timiditatea indică pudoarea, bunul simț, educația solidă și sensibilitatea. Dar ce se întâmplă dacă pudoarea de ochii lumii ar fi într-adevăr, un sentiment cumplit de jenă care interferează cu viața unei persoane?

Se pare că, din cinci persoane, trei experimentează zilnic timiditatea, chiar dacă ne considerăm extrovertiți, colerici sau impulsivi. Există întotdeauna momente ocazionale în care ne simțim nesiguri pe noi înșine, când ne îndoim de aptitudinile noastre și ne temem de a fi judecați negativ de ceilalți. Fiecare dintre noi este familiarizat cu „timiditatea situațională” – care apare atunci când vorbim cu superiorii, de pildă, sau cu un străin: toate cuvintele par a fi uitate, creierul este, pur și simplu, blocat, pulsul crește. Aproape întotdeauna experimentăm un sindrom de timiditate, exprimat în trei manifestări. De jenă fața se umple de culoare, pulsul e rapid, vocea ne tremură, transpirăm și nu ne găsim cuvintele. Apoi, – emoțiile și gândurile sunt toate negative; „sigur, nu spun ce trebuie!”, „dacă stau pe scaunul acela, poate îl deranjează pe Ionel”, experimentând un sentiment de disconfort, o anumită depresie, ni se pare că suntem ridicoli și ne învinovățim pentru acest ridicol. Cea de-a treia manifestare poate fi observată în comportament. Mulți oameni timizi, pur și simplu, nu pot comunica liber, se uită spre podea, pe lângă interlocutor, își freacă mâinile, își întrerup discursul frecvent, nu au inițiativă în dialog.

La prima vedere, poate părea că timiditatea este o prioritate pentru introvertiți – oameni care sunt concentrați pe lumea lor interioară nu au nevoie de numeroase contacte externe și preferă singurătatea – avem de-a face aici, însă, cu o judecată eronată. A fi timid și introvertit nu sunt același lucru, deși poate părea că sunt același lucru. Unui introvertit îi place să petreacă timpul singur și devine epuizat din punct de vedere emoțional petrecând mult timp cu ceilalți. O persoană timidă nu vrea neapărat să fie singură, iubește lumea, dar îi este jenă să comunice cu ceilalți. Imaginați-vă doi copii la școală: unul este introvertit, iar celălalt este timid. Profesorul organizează o ieșire în aer liber, la piscină. Un copil introvertit vrea să stea pe pătura lui și să citească pentru că socializarea cu alți copii este stresantă pentru el. Copilul timid vrea să se alăture celorlalți copii, dar rămâne pe marginea bazinului uitându-se la ceilalți, pentru că îi este frică sau jenă să li se alăture lor.

O persoană timidă, nesigură, în loc să descarce nemulțumirea de sine care a apărut în comunicarea cu alte persoane, dându-le un semnal despre inadmisibilitatea reacțiilor lui, acumulează în sine furie și resentimente. Când emoțiile negative acumulate îi copleșesc, mulți oameni de acest tip activează mecanismele de apărare și are loc o „explozie”. Cu toate acestea, se întâmplă adesea ca, din cauza slăbiciunii și a neîncrederii în propriile forțe, o persoană timidă să nu îndrăznească să arunce nemulțumirea sa pe cel care este cu adevărat de vină și să transfere nervozitatea asupra persoanelor mai slabe ca el – copii, subalterni, bătrâni. Pentru alții, un astfel de comportament pare de neînțeles și inexplicabil, deși timidul are întotdeauna un motiv profund pentru asemenea ieșiri care ar trebui căutat în sufletul lui.

Cel mai adesea, timiditatea se formează ca o modalitate de autoapărare sau o consecință a lipsei de încredere în ceilalți. Ea își are originile în copilăria timpurie, când copilul voia să atragă atenția părinților săi, dar ei erau mereu ocupați fie cu munca, fie cu studiul, fie cu strânsul recoltei și îl respingeau – astfel că nu aveau la dispoziție timp pentru grijă, atenție și comunicare. Copiii, lăsați cu câte un străin – un vecin mai în vârstă, o bonă, o rudă neprietenoasă, erau speriați, nu știau cum să comunice să nu deranjeze, nu știau cum să se comporte ca să nu supere pe cineva. În loc de laptele mamei și de zâmbetul și dragostea ei, au primit o sticlă de suc de lămâie concentrat. Supraprotecția e și ea un motiv de bază – părinții cresc „cu multă grijă” un copil, programându-i, de fapt, fiecare pas. În multe familii încă se obișnuiește să-l pui pe copil pe un scaun la o petrecere, pentru a spune o poezie ca toți oaspeții să-l aplaude, chiar dacă el se simte rușinat și nu e dispus să facă acest lucru. Nu îndrăznesc să spun cine are mai multă nevoie de spectacol – copilul sau părinții. Este neplăcut pentru un copil, de asemenea, când le spui unor străini despre dificultățile sau intimitățile lui. „Ieri s-a stricat la stomac și n-am putut închide un ochi, dragă, toată noaptea i-am dat ceaiuri”, „Ia spune-i tu vecinei cum te curtează colegul tău de bancă! I-a adus și o floare ieri!” Copilul este forțat să-și rețină în mod cronic impulsurile, secretele și dorințele, iar acesta este un teren fertil pentru dezvoltarea indeciziei, a timidității, a îndoielii dureroase de sine.

Următorul motiv este un eveniment traumatic care a lăsat o amprentă adâncă în suflet. De exemplu, o fată a crescut ca un copil vesel, prietenos, sociabil, dar într-o zi, în timp ce se întorcea de la școală, a primit, venind din neant, un bulgăre de gheață în ochi. Fata s-a întors la școală, iar copiii din clasă, văzând-o vânătă și umflată, au început să arate cu degetul spre ea, distrându-se copios pe seama ei. Astfel, s-au creat condițiile ideale pentru formarea timidității. În același registru ar fi inclusă și dificultatea de a trăi în crize legate de vârstă. Adesea, adolescenții nu sunt pregătiți pentru o creștere prea rapidă, schimbări intense ale corpului, încep să se simtă jenați de ei înșiși, de brațele lor mai lungi, de mustața care le mijește, le este frică să nu pară ridicoli în ochii lumii și rămân blocați în aceste experiențe.

Oamenii de știință au reușit să demonstreze că tiparul de răspuns la factorii de stres este transmis de la strămoși la descendenți. Un număr mare de părinți ai copiilor timizi au, după cum spun specialiștii, anxietate anormală. Adulții arată copiilor lor reacțiile puternice pe care le au chiar și atunci când se arată un stimul slab și asta îi inhibă pe copii.

Oamenii timizi sunt închiși față de ceilalți, ei stau după draperiile lumii privindu-i pe cei din jur. Iar pentru a stabili relații apropiate este importantă deschiderea lor spre astfel de relații, au nevoie să iasă de după draperie. Totuși, oamenii timizi, ca oricare alți oameni, au nevoie de relaționare, de contacte. Și dacă a avut loc o astfel de apropiere, atunci timidul apreciază foarte mult acest contact. Nu pentru că partenerul de comunicare este valoros pentru el, ci mai degrabă pentru că pierderea acestui partener va duce la nevoia de a-l căuta pe altul, și pentru o persoană timidă, așa cum am spus, acesta este un proces dificil. Acest lucru explică faptul că oamenii timizi au adesea prieteni, sau mai degrabă un singur prieten, aceiași din copilărie sau adolescență. Și asta explică și tendința de a rămâne „blocat” pe un partener sexual, oricum ar fi el și orice ar pătimi alături de el, sau în relație cu un singur coleg ani buni, chiar dacă relația lor e una de supunere. La urma urmei, îi este frică să găsească un altul și nu va încerca să o facă. Timidul se mulțumește mereu cu puțin.

Unii experți consideră că nevoia timidului de respect de sine și recunoaștere socială este direct legată de problemele beției și alcoolismului. Alcoolismul este adesea privit ca un fel de reacție la un complex de factori psihologici și sociali inerenți atât individului, cât și mediului său. Este imposibil să spunem cu siguranță când consumul excesiv de alcool este o cauză și când este o consecință, dar este evident că problema alcoolismului este legată de o serie de alte manifestări de nemulțumirede sine, deci, evident, și în cazul persoanei timide. Prin alcool, ei, timizii cronici, încearcă să elibereze tensiunea acumulată, să îndepărteze barierele, ceea ce le permite să se simtă, în intimitatea lor, mai liberi. Timidul acceptă adesea cererile altora, chiar dacă acestea i-ar putea face rău. În același timp, își sacrifică propriile interese, dorințe personale preocupat să le facă altora pe plac și să nu-i supere și, ca urmare, experimentează o nemulțumire profundă de sine. În efortul de a-și depăși nemulțumirea aceștia pot recurge la alcool ca remediu salvator, chiar dacă dimineața îi așteaptă o mahmureală severă și chinuri de conștiință. Dar seara, vor lua din nou paharul în mână, recurgând la „leacul” pentru timiditate. Paharul, în multe cazuri, le devine prieten. Există, așadar, o dependență patologică, fără dopaj simt că nu mai rezolvă nimic, deși dopajul va distruge chiar și ceea ce au clădit anterior.

Unii psihologi, printre care mă număr, cred că timiditatea este caracteristică perfecționiștilor care, din cauza „sindromului studentului excelent”, se tem îngrozitor de dezaprobare și critică. De aceea, exemplul dat la începutul articolului nu reflectă nicicum imaginea timidului, ci, mai degrabă, a ipocritului, așa cum l-am descris într-un articol anterior. Să ne amintim adeseori de adevărul notoriu că nu suntem în această lume un obiect care să fie pe placul tuturor, să nu căutăm să câștigăm aprobarea celor pe care îi întâlnim și să le facem pe plac, ci să acceptăm, cu calm, faptul că, oricât de mult am încerca să-i mulțumim pe toți, vor exista întotdeauna cei care ne vor critica mereu. Așa că cel mai bun lucru pe care îl putem face, atunci când suntem timizi, este să ne relaxăm și să ne permitem să greșim – vom fi surprinși cât de ușoară și plăcută va deveni comunicarea noastră cu cei din jur. Iar dacă într-o zi, în autobuz fiind, vom strânge aer în piept și vom striga cu tărie „Opriți, vă rog! Trebuie să cobor!” înseamnă că planeta va rămâne pe loc cu un Sfios în minus.

Cristina Danilov este psiholog