Spectacol fără mari vedete

Începând de astăzi, Bucureştiul este gazda congresului Partidului Popular European, formaţiune ce reuneşte cele mai importante forţe de centru-dreapta de pe continent. Având drept nucleu istoric creştin-democraţia, dar deschis şi altor curente ale dreptei moderate, PPE se pregăteşte de o nouă clasare pe primul loc în alegerile europarlamentare din iunie şi, pe această bază, de asumarea unei poziţii de prim rang în guvernarea Uniunii Europene.

Dar, din câte se pare, aşteptata victorie va fi una mai degrabă amară, în primul rând din cauza scăderii ponderii electorale a PPE. La nivel naţional – şi, pe cale de consecinţă, pe plan european – forţele asociate în PPE au pierdut teren împotriva unor rivali situaţi mai la dreapta (Conservatorii şi Reformiştii Europeni) sau asociaţi aşa-numitei „drepte dure”/ extremei drepte (o mare parte din partidele membre ale grupului „Identitate şi Democraţie”). Fără a insista aici asupra aspectelor doctrinare, se poate spune că PPE este, în acest moment, mai fragil şi mai neomogen decât în urmă cu cinci ani.

Probabil că lucrurile ar sta mai bine, din acest punct de vedere, dacă popularii s-ar putea baza pe lideri naţionali cu anvergură europeană – şi se ştie că acest statut este mai uşor dobândit de politicienii ce provin din ţări mari şi influente ale Uniunii. În acest moment, însă, este greu să afirmi că PPE are asemenea repere, exceptându-l pe premierul polonez Donald Tusk. Foarte semnificativ, dat fiind rolul decisiv al creştin-democraţilor în primele etape ale construcţiei europene, este faptul că doar una dintre cele şase ţări fondatoare – Luxemburgul – are astăzi un lider executiv provenit din PPE. În fine, dacă avem în vedere performerii electorali din rândul PPE, probabil că dintre invitaţii congresului de Bucureşti se distinge în primul rând premierul grec Kyriakos Mitsotakis, singurul lider despre care se poate spune, fără a exagera, că domină peisajul politic al ţării sale. Vremurile în care un congres PPE îi putea aduce în aceeaşi sală pe preşedintele Franţei, cancelarul german, premierii italian şi spaniol, plus alţi câţiva lideri cu CV european consistent par, astăzi, o amintire îndepărtată.

În aceste condiţii, mai mult decât la precedentele congrese preelectorale ale PPE, vedeta reuniunii va fi doamna Ursula von der Leyen, candidată pentru reînnoirea mandatului în fruntea Comisiei. Dacă acum cinci ani numele său a apărut în urma unor discuţii total lipsite de transparenţă, acum vom asista la asumarea statutului de „candidat de vârf” (spitzenkandidat), un mecanism de legitimare electorală oarecum problematic, dar la care Parlamentul European ţine foarte mult. Şi, pentru ca totul să fie şi mai interesant, ea va obţine învestitura de candidat chiar de la Manfred Weber, spitzenkandidat-ul respins acum cinci ani de liderii statelor-membre, conaţional şi „aproape” coleg de partid cu doamna von der Leyen (domnul Weber face parte din Uniunea Creştin-Socială bavareză, o „ramură” autonomă a Uniunii Creştin-Democrate germane).

În mod normal, discuţiile de la Bucureşti se vor concretiza printr-un manifest (program) electoral în care va fi exprimată viziunea popularilor asupra guvernării UE, în următorii cinci ani. Asemenea adversarilor – şi viitorilor parteneri – din Partidul Socialiştilor Europeni, care şi-au definitivat manifestul acum câteva zile, la Roma, popularii vor adopta un document de la care ar trebui să pornească toate partidele componente, în viitoarea campanie. În realitate, peste tot în Europa temele vor fi discutate prin grile naţionale, iar în anumite ţări vor trece chiar în plan secund, din cauza suprapunerilor cu alte consultări. După cum se ştie, în România va trebui să existe o confirmare a constituţionalităţii „comasării” cu localele, dar asemenea suprapuneri mai există – este cazul Irlandei (alegeri locale) şi Belgiei (alegeri federale şi, de asemenea, regionale). Iar în cazul ţării noastre, unde se anunţă o listă comună PSD-PNL (socialişti-populari), va fi interesant de văzut dacă şi cum manifestele electorale ale partidelor europene vor juca vreun rol.

Asemenea socialiştilor, probabil că şi popularii vor acorda un loc central reafirmării sprijinului faţă de Ucraina, în paralel cu enunţarea obiectivului de a face din UE un actor internaţional mai bine dotat în materie de putere hard. Interesantă va fi şi raportarea la tranziţia ecologică, un subiect sensibil pentru multe dintre partidele naţionale – inclusiv pentru cel german – care îşi văd baza electorală nemulţumită de elanul „verde” al Bruxelles-ului şi, din această cauză, susceptibilă să cadă pradă argumentelor forţelor populiste.

În fine, pentru publicul românesc interesat, congresul PPE va fi o bună ocazie de a recepta informaţii şi puncte de vedere referitoare la o gamă mai largă de subiecte europene, depăşindu-se (măcar pentru moment) concentrarea aproape exclusivă pe spaţiul Schengen şi PNRR.