Tehnologie şi umanitate

Unii vorbesc, mai tranşant, de tehnologie versus umanitate, adică una dintre cele mai mari dileme ale prezentului şi ale viitorului apropiat. Această abordare dihotomică are la bază unele efecte dezumanizante ale tehnologiei, care poate determina diverse afecţiuni precum digifrenia, care este starea de a fi în mai multe locuri în acelaşi timp. De asemenea, obezitatea digitală este noua pandemie. Aşa cum ne preocupă obezitatea corporală trebuie să ne preocupe şi obezitatea digitală. Obezitatea digitală este starea mentală şi tehnologică, conform căreia conectivitatea digitală are un efect negativ asupra stării de bine, sănătăţii şi vieţii în general. Alimentaţia digitală este mai ieftină, de cele mai multe ori gratis şi mult mai accesibilă decât alimentaţia fizică.

Toate temerile legate de viitorul unei societăţi dominate de tehnologie au fost alimentate şi de faimoasa lege a lui Moore. Gordon Earle Moore (n. 1929), licenţiat în chimie al University of California, Berkeley, cu un doctorat obţinut la California Institute of Technology, co-fondator al companiei Intel alături de Robert Noyce, emite în 1965 legea care îi poartă numele, lege care descrie o tendinţă pe termen lung în istoria maşinilor de calcul: numărul de componente electronice care pot fi plasate pe un circuit integrat se dublează aproximativ la fiecare doi ani. Conform legii lui Moore, se estimează că în aproximativ 20-30 de ani computerele vor depăşi puterea de calcul a creierului uman, care este de ordinul a 10¹⁴ operaţii pe secundă.

Cel care vorbeşte printre primii de acest moment în care tehnologia depăşeşte puterea minţii umane este John von Neumann (1903-1957), unul dintre cei mai importanţi matematicieni ai lumii – accelerarea progresului dă impresia apropierii de o singularitate în istoria rasei umane dincolo de care omenirea, aşa cum o ştim, nu ar putea continua. Aceste termen, singularitate, care cam sperie pe toată lumea, este preluat din astrofizică – o singularitate se referă la punctul din interiorul unei găuri negre în care legile normale ale fizicii nu mai funcţionează. Cu alte cuvinte, punctul de singularitate nu înseamnă dispariţia omenirii, ci raportarea acesteia la cu totul alte legi. În felul acesta se confirmă regula 90/ 10, conform căreia ar trebui să ne asumăm faptul că 90% din schimbările datorate tehnologiei au consecinţe favorabile, în timp ce 10% prezintă riscuri şi provocări.

Unul dintre cei mai importanţi susţinători ai atingerii punctului de singularitate este Ray Kurzweil (absolvent de MIT şi unul dintre cei mai importanţi informaticieni ai lumii), cel care consideră că puterea de calcul a computerelor va depăşi puterea minţii umane, moment numit Singularitate. Kurzweil spunea în 1999 că până în 2020 nu se va face distincţie între capacitatea inteligenţei umane şi cea a inteligenţei maşinii, că prima maşină inteligentă va apărea în 2020, iar singularitatea în 2045. Rămâne de văzut… Oricum, unele preziceri nu prea i-au ieşit. Kurzweil a creat un poet cibernetic, care scrie poezii, precum acest haiku: Fă piruete coborând pe pagină/ prin mijlocirea/ leoaicei cuibărite în sufletul meu. Kurzweil are şi el detractorii săi, precum Paul Zachary Myers, biolog, profesor la University of Minnesota Morris: Kurzweil este un „ţăcănit”, „care nu ştie nimic despre felul în care funcţionează creierul” şi are o slăbiciune „pentru a inventa nonsensuri şi a face afirmaţii ridicole care nu au nicio legătură cu realitatea”.

Până una-alta există o Universitate a singularităţii, situată în Silicon Valley, care oferă programe de studii (ce-i drept, neacreditate, deoarece şi americanii au ARACIS-ul lor), axate pe studiul progresului tehnologiei. Universitatea este sponsorizată de Google, Genentech, Cisco, Autodesk şi are ca premise idei precum acelea că oamenii se vor contopi, inevitabil, cu maşinile viitorului sau că se vor utiliza implanturi cerebrale, care vor spori, semnificativ, inteligenţa umană (lucru vital, în vederea deţinerii controlului de către oameni, dincolo de punctul de singularitate).

Până unde se poate ajunge cu dependenţa de sistemele digitale inteligente? Oricum multe dintre acestea ştiu despre noi mai multe decât ştiu persoanele din preajma noastră. Nu cumva trebuie să ne reîntoarcem la valorile fundamentale ale umanităţii? Nu este nevoie oare de o nouă Renaştere într-o lume atât de tehnologizată?

Acum câţiva ani, un foarte cunoscut profesor, de la o mare universitate bucureşteană, a ţinut la Iaşi o conferinţă intitulată Mai avem nevoie de umanioare? Nu m-am putut abţine să nu-i spun domnului profesor că, într-o cheie mioritică, mă bucur pentru faptul că nici capra vecinului nu se simte prea bine, deoarece mă cam săturasem să tot fiu întrebat, cu falsă îngrijorare şi cu o oarecare condescendenţă, dacă… mai vin studenţi la politehnică?, mai aveţi studenţi? etc. (la toţi aceştia eu le spuneam să vină în fiecare dimineaţă, pe la 8 fără 20, ca să vadă mii de studenţi încolonaţi pe malul Bahluiului, mergând la ore la facultăţile de pe platforma politehnicii).

Nu ştiu care a fost concluzia conferinţei profesorului bucureştean (o pot doar bănui), dar, cu siguranţă că într-un viitor dominat de tehnologie vom avea nevoie de umanioare şi, mai presus de toate, de credinţă!