Totul e perfect

Când eram elev aveam deseori controverse cu prieteni sau chiar necunoscuţi pe teme diverse, pe idei filosofice, pe principii de tot felul. Ţin minte că de multe ori veneam pe jos de la liceu din Copou, cu Florin Lăzărescu, prieten bun şi coleg de clasă, şi ne luptam în idei tot drumul, chiar dacă eram flămânzi şi obosiţi după ore. Nici nu ştiam când trecea timpul şi ajungeam acasă. Ce ştiam cu siguranţă însă era că a doua zi o luam de la început, şi chiar dacă de cele mai multe ori ai fi zis că ne certăm, rămâneam aceiaşi prieteni, puteam face diferenţa dintre o ceartă de idei şi una reală, din duşmănie.

La facultate, nu mai vorbesc, petrecerile de prin căminele studenţeşti erau pline de asemenea dispute în jurul unor beri, sau peturi cu vin adus de la ţară, în hărmălaia de pe lume, cu muzică şi dans. Da, înainte la petreceri se şi dansa! La fel se întâmpla şi în barurile din campusurile universitare. Constanta era aceeaşi, nimeni nu se supăra, era ca o înţelegere tacită între participanţi, ne certam pe ideea cutare, iar apoi ne despărţeam prieteni. Evident că erau şi certuri reale, cum au fost de când lumea, să nu se înţeleagă greşit, dar niciodată de la polemici filosofice.

Mai există încă obiceiul acesta în birturile de doi lei din cartierele mărginaşe ale oraşelor sau în cele de la ţară. Acolo oamenii încă se mai ciondănesc în numele „adevărului” şi al „dreptăţii”, încă se mai iau peste picior în glumă, încă se mai strigă de la distanţă numindu-se reciproc în fel şi chip, îşi mai bat încă joc unii de alţii făcându-şi feste. Toate fără supărare, fără duşmănii, ura a rămas doar faţă de cei cu adevărat rău intenţionaţi. Acolo încă se mai fac glume fără perdea ori de-a dreptul răutăcioase la adresa celor cu defecte reale ori închipuite. Toţi însă sunt integraţi în comunitate, sunt recunoscuţi ca membri deplini ai grupului care îşi bate joc de ei, care îi face cu ou şi cu oţet. Nimeni nu este exclus, fiecare îşi are locul lui şi este acceptat aşa cum l-a făcut maică-sa. Fiecare este pentru celălalt mamă şi ciumă în acelaşi timp, una pe cât de crudă, pe atât de sinceră şi grijulie.

Ceea ce se întâmplă însă azi în straturile medii spre înalte este cel puţin ciudat. Nimeni nu se mai ceartă pe idei fără să se supere şi să se simtă ofensat, nimeni nu mai are voie să contrazică pe altul fără să fie acuzat de bullying, discriminare, rasism şi catalogat în vreun fel, apoi izolat, stigmatizat. Şi, mai presus de toate, nimeni nu mai este interesat de adevăr, dreptate, ci doar de aşa-zisa „corectitudine”. Zeflemeaua tipic românească, inofensivă, cu un umor profund şi sănătos, caragialiană, dacă vreţi, a dispărut complet din localuri, campusuri ori mediile online. Se formează doar bule sau grupuri cu indivizi care împărtăşesc aceleaşi principii şi care, atenţie, nu se contrazic între ei niciodată, doar se aprobă… Toată lumea e serioasă, iar glumele se fac doar despre persoane intangibile, inexistente chiar care nu pot depune niciodată reclamaţie. Toţi membrii unui grup sunt ca fraţii Flower Power, fiinţe perfecte din toate punctele de vedere, fără niciun defect…

Sunt grupuri de iubitori de animale, de sportivi, de feministe, de manelişti, de motociclişti etc. Femeile care au avut dezamăgiri în dragoste sau tentative eşuate cu bărbaţi îşi găsesc un grup al femeilor care urăsc bărbaţii şi care se laudă permanent între ele şi îşi spun cât de frumoase şi fericite sunt aşa, singure. Bărbaţii se grupează şi ei pe suporteri ai diferitelor echipe de fotbal, de exemplu, şi atât, alte subiecte nu se mai dezbat acolo. Dacă unul se trezeşte să vorbească despre altceva ori să contrazică pe altul, de a doua zi va fi izolat, apoi eliminat. Spiritul critic este completamente interzis! Nimeni nu îl va mai chema la bere şi va trebui să se reorienteze în alt grup „perfect”.

S-a ajuns atât de departe, încât trebuie să te comporţi ca la manual pentru a nu fi exclus. Adică să ştii cartea corectitudinii politice de la un capăt la altul şi să nu faci prostia să te trezeşti făcând glume sau remarci care ar putea fi catalogate „din altă revistă”, că sigur ţi-o iei peste cap. Iar certurile alea nu mai sunt fără supărare, ci se lasă cu sechele.

Un asemenea grup are nişte reguli pe cât de bizare cândva, să zicem în anii comunismului, pe atât de reale. În primul rând trebuie să porneşti de la premisa că toţi membrii sunt desăvârşiţi fizic şi intelectual, că nimeni nu are niciun defect şi că orice se spune este adevărat şi inatacabil. Pentru că azi, doamnelor şi domnilor, defectele au devenit virtuţi sau, în cel mai rău caz, subiecte tabu despre care nu vorbeşti decât în gând ori singur în faţa oglinzii. Dacă eşti în toate minţile, nu trebuie, sub nicio formă, să atingi subiecte care pot stârni controverse, nu poţi face afirmaţii negative despre nimeni, nu trebuie să glumeşti, nimic!

Dacă ieşi azi în oraş cu o pălărie sub formă de penis cu pene n-o să mai auzi pe nimeni făcând glume despre tine. Nimeni n-o să mai strige de la balcon măscări. Toţi o să se comporte ca şi cum a-i avea pe cap o şapcă din bazar. Dacă ieşi cu o fustă scurtă n-o să mai zbiere niciun golan nesimţit de pe partea cealaltă a străzii: „Mamă, ce bună eşti!” Dacă ai pantalonii rupţi în fund n-o să se mai hlizească nimeni de tine şi n-o să te arate cu degetul. Pentru că nu e frumos/corect să te holbezi la alţii, să râzi de oameni, să râzi de defectele lor, de întâmplările lor nefericite, de prostia şi idioţenia lor. NUUUU! Acum trebuie să te uiţi în altă parte şi să îţi înghiţi glumele ca pe o gumă.

Nu ai voie să te uiţi insistent la cineva cum se mai uita câte un bolovan după tine la ţară pentru că erai venit de la oraş. Îl văd şi acum pe câte unul care se oprea în mijlocul uliţei şi se întorcea cu totul spre tine să te vadă în prim plan, ca un taur când vede roşu. Dar nu, azi nu mai e aşa ceva. Acum te faci că plouă, sau, dacă poţi şi nu te vede nimeni, îl poţi filma pe acela cu telefonul ca să îl analizezi apoi liniştit când ajungi acasă, singur, închis în baie.

Această stare de fapt poate fi catalogată de unii drept libertate. Oricine poate să arate, să vorbească şi să se comporte cum îi trece prin cap, fără limită, fără ca cineva să-i zică ceva „deplasat”, dar există totuşi un efect secundar aici: spiritul critic a murit. Dacă în trecut orice deviere de la normă era imediat punctată de ceilalţi, uneori în moduri exagerate, azi acest lucru nu mai este posibil pentru că este interzis, dar nu prin lege, ci în mod tacit. S-a ajuns din nou, la o extremă. De data asta este o autocenzură, iar aceasta este incredibil de eficientă, mai eficientă decât cenzura clasică, directă.

Şi asta pentru că toată lumea se teme de efectele necunoscute şi nebănuite ale aşa-numitei şi frecvent vehiculatei traumatizări. Critica provoacă traume, de aceea trebuie eliminată complet din obicei. Orice atac direct al unui subiect sensibil poate răni sentimentele cuiva, iar asta e nasol. Despre asta e de fapt vorba, despre gingăşia fiinţei umane. Iar această gingăşie este protejată acum printr-o indiferenţă crasă.

Întrebarea mea este: care dintre cele două reacţii ar fi mai traumatizantă? Faptul că cineva te critică pe bună dreptate, atrăgându-ţi atenţia asupra unui lucru adevărat, sau când toţi tac şi îţi zâmbesc de complezenţă, deşi tu ştii foarte bine care este adevărul şi ce gândesc cu adevărat? Preferi să îţi zică cineva în faţă, pe stradă, chiar şi ca o glumă răutăcioasă, că eşti mânjit cu ou pe la gură sau că ai pantalonii rupţi în fund, ori să vezi singur asta în oglindă abia când ajungi acasă?

Se creează o impresie falsă, repet FALS|, că totul e ok, că un om strâmb nu e de fapt strâmb, că unul prost nu e de fapt prost, că pantalonii tăi nu sunt rupţi în fund. Şi astfel toată această falsitate se transferă în chiar gândirea intrinsecă a individului, modificându-l întru totul pe interior, transformându-l într-unul fals, şi nu oricum, ci faţă de el însuşi. Omul strâmb, prost, fals şi cu pantalonii rupţi se va privi în oglindă şi va spune: „Ce frumos şi deştept şi bine îmbrăcat sunt! Dacă lumea nu îmi spune nimic, înseamnă că sunt frumos şi deştept…”

În felul acesta, cu o gândire critică inhibată, adevărul este recreat din condei, lăsând lumea suspendată, gata oricând să se năruiască din lipsa unei fundaţii solide, concrete.

Este o replică genială în finalul filmului Unora le place jazzul când un personaj travestit, interpretat fenomenal de Jack Lemmon, răspunde unui miliardar bătrân îndrăgostit lulea de falsa femeie pe care el o juca, dându-şi jos peruca şi punând practic cărţile pe faţă: „Of, sunt bărbat!” Ce credeţi că răspunde amorezul, fără nicio ezitare: „Ei bine, nimeni nu-i perfect!…”

Astăzi replica asta ar fi fost taman invers: „Ei bine, toată lumea e perfectă!”

Briscan Zara este scriitor şi publicist