Ucraina, Taiwanul şi competiţia geopolitică dintre Statele Unite şi China (II)

Vizita lui Nancy Pelosi în Taiwan a provocat enorme valuri pe tot globul şi a readus în discuţie posibilitatea unei confruntări militare între China şi Statele Unite, cu un impact potenţial cu mult mai devastator decât cel al războiului din Ucraina. Mai ales dacă privim cele două crize în corelaţia şi ca parte a unui demers, anunţat de altfel de Vladimir Putin şi Xi Jinping în documentul publicat după întâlnirea lor dinaintea începerii Olimpiadei de la Beijing, de amplă reconfigurare a regulilor şi sferelor de influenţă de pe glob. În traducere asta înseamnă o de-americanizare, o de-occidentalizare a lumii, deci o demantelare a actualei ordini internaţionale. Un deznodământ altfel greu de evitat, chiar dacă încă mulţi prin cancelariile occidentale, prin think tank-uri şi mass media, se mai agaţă încă de ideea că ordinea internaţională liberală ar mai putea fi salvată. Ce e încă neclar e cum va arăta lumea şi relaţiile internaţionale, modelul dominant de societate, în noua alcătuire.

În general am văzut cum un întreg cor global a condamnat vizita în Taiwan, a catalogat-o drept una „nesăbuită”, apreciere care vine chiar din partea unor jurnalişti americani aflaţi într-o relaţie privilegiată cu Casa Albă (aşa cum este Tom Friedman, de la The New York Times), o provocare inutilă care, în opinia unora ar fi adus lumea în pragul unui al treilea război mondial. Această stare aproape de panică a fost alimentată şi de reacţiile virulente de la Beijing, unde au fost voci care cereau nici mai mult nici mai puţin ca avionul cu care călătorea dna Pelosi să fie doborât. Iar pentru câteva ore, Weibo, echivalentul chinezesc al Twitter-ului, a fost blocat din cauza mulţimii mesajelor, un rezultat al isteriei naţionaliste din China declanşată în relaţie cu vizita respectivă.

Sigur, după ce s-a întâmplat în Ucraina, când puţini credeau că Putin va ordona un atac general asupra ţării, nimeni nu poate exclude posibilitatea unui atac asupra Taiwanului sau, ca o alternativă discutată, a unei blocade generale a insulei. Însă este complet nerealist să crezi că doar vizita va fi declanşatorul. Dacă Beijingul va decide asta, momentul va fi ales în funcţie de o serie întreagă de considerente militare, politice, diplomatice, economice. E interesant de altfel de menţionat faptul că populaţia din Taiwan a reacţionat mult mai calm decât armata de comentatori inflamaţi din afară.

„Ceea ce este cu adevărat nesăbuit cu privire la politica de lungă durată a Americii faţă de China nu este un incident unic ca vizita doamnei Pelosi în Taiwan”, crede Walter Russell Mead, un reputat analist american de politică internaţională, ci „pasivitatea strategică şi incompetenţa care au orbit o generaţie de lideri politici americani faţă de ameninţarea tot mai mare a unui război între două mari puteri în Pacificul de vest”. El vede de altfel chiar unele beneficii în prezenţa dnei Pelosi la Taipei. Reacţiile agresiv viscerale de la Beijing au şocat aliaţii Americii din regiune, în special Coreea de Sud şi Japonia, determinându-i să strângă rândurile în jurul Washingtonului.

Asta nu înseamnă însă nicidecum că o intervenţie militară chineză nu va avea loc în viitor. Cât de îndepărtat sau apropiat va fi acel moment este parte a dezbaterii. În Foreign Policy’s China Brief James Palmer crede că din punctul de vedere al Chinei invazia Taiwanului este considerată încă una „prea riscantă”. Alţii, istoricul Niall Ferguson şi oarecum şi de generalul McMaster, fost consilier pentru securitate naţională al preşedintelui Trump, cred, din contra, că momentul actual ar putea fi văzut drept o fereastră de oportunitate la Beijing. Părerea este împărtăşită şi de Hal Brands şi Michael Beckley, care, într-o amplă analiză publicată în Wall Street Journal, văd un atac asupra Taiwanului mai probabil ca oricând. „China domnului Xi este alimentată de un amestec periculos de forţă şi slăbiciune. Confruntată cu probleme economice, demografice şi strategice profunde, ea va fi tentată să-şi folosească enorma sa putere militară pentru a modifica ordinea internaţională existentă, cât timp mai are încă ocazia.” „Acest sindrom al puterii ajunse la apogeu – tendinţa statelor în ascensiune de a deveni mai agresive pe măsură ce devin mai temătoare de declinul lor iminent – a provocat unele dintre cele mai sângeroase războaie din istorie.”

Oricum, majoritatea celor care discută despre o potenţială invazie a Chinei în Taiwan (retorica oficială de la Beijing vorbeşte despre o „eliberare”) se întreabă nu dacă va avea loc, ci când va avea loc. De pildă amiralul Phil Davidson, fost comandant al forţelor navale american din zona Indo-Pacific, citat de Financial Times, crede şi el că perioada critică este cea de acum până în 2027. „Fac această evaluare din cauza îmbunătăţirilor uluitoare ale capacităţilor militare chineze, a calendarului politic pentru Xi Jinping şi a provocărilor economice pe termen lung pentru China.” În acelaşi articol un oficial taiwanez de nivel înalt făcea şi el trimitere la agenda politică şi ambiţiile lui Xi Jinping care, la fel ca Vladimir Putin, se vede drept exponentul unei misiuni istorice: „reunificarea Chinei”. „Pericolul vine de la Xi Jinping şi de la faptul că va începe un al treilea mandat în cursul acestui an. În cadrul procesului anterior în care China avea un nou lider la fiecare 10 ani, «misiunea istorică» de unificare cu Taiwanul putea fi transmisă următorului lider. Dar când o misiune naţională devine misiunea unui singur om, pericolul creşte.”

Interesant este că o serie de analişti cred că o posibilă reţinere a Chinei în a realiza „unificarea” prin forţă vine din credinţa destul de răspândită printre liderii chinezi că aceasta se va putea obţine, în mod natural, fără a declanşa un război, în urma colapsului previzibil al Statelor Unite, principalul protector al Taiwanului. Se pleacă de la ideea că Statele Unite vor avea aceeaşi soartă ca Uniunea Sovietică în 1990. Credinţă alimentată de clivajul societal enorm din America, de asaltul demolator asupra reperelor fundamentale ale acesteia (Constituţie, părinţi fondatori, Declaraţia de Independenţă etc.) a curentului radical progresist, extrem de influent la nivelul elitelor.

Dar cât de justificate sunt „pretenţiile istorice” ale Chinei asupra insulei? Mulţi dintre cei care nu văd nici o problemă ca Scoţia, Catalonia sau alte provincii similare să se desprindă de ţările din care fac parte în baza unui simplu vot majoritar acceptă fără rezerve punctul de vedere al Beijingului că Taiwanul trebuie încorporat în China indiferent de ceea ce vor locuitorii acestuia. Care, mai ales în urma a ceea ce au văzut la Hong Kong, teritoriu în care Partidul Comunist Chinez şi-a impus cu brutalitate controlul total încălcând prevederile acordului semnat cu Marea Britanie, resping, cu mare majoritate, o astfel de variantă. Sondajele de opinie relevă că doar 2 procente dintre locuitorii insulei se identifică doar drept „chinezi”. Într-o covârşitoare majoritate aceştia se văd în primul rând taiwanezi şi apoi chinezi. Cu doar 10 ani în urmă cifrele erau sensibil diferite: 25 de procente se considerau în principal chinezi. Însă atmosfera tot mai apăsătoare şi intolerantă instituită în China de Partidul Comunist Chinez sub conducerea lui Xi Jinping şi mai ales intervenţia brutală din Hong Kong au schimbat radical percepţia taiwanezilor şi disponibilitatea lor de a accepta la fel ca acolo, formula „o ţară, două sisteme”. Şi asta deşi Partidul Comunist Chinez a făcut eforturi substanţiale de destabilizare internă în Taiwan, inclusiv prin cultivarea unor legături cu reţele de crimă organizată.