Un muzician în luptă cu istoria – Antonin Ciolan (I)

În ultimul an la Liceul Naţional din Iaşi, Antonin Ciolan stăpânea trei instrumente: vioara, pianul şi „bagheta”. Am folosit ghilimele pentru că din povestirile sale de mai târziu, din documentele păstrate nu aflăm despre existenţa obiectului simplu ce poate conferi substanţă sonoră textului din partitură. De altfel, în anii de început ca dirijor de orchestră, de cor, bagheta a fost pentru tânărul de 18-19 ani o închipuire, în acest segment al însemnărilor de faţă o metaforă – talentul, auzul muzical perfect, studiul pedant al partiturii (pedant în sensul rigorii, al respectului neabătut faţă de ce este scris pe portative), pasiunea irepresibilă pentru arta sunetelor, simţul organizatoric, vocaţiile de lider, de constructor au înlocuit-o de multe ori cu superbie.

Fiecare calitate enunţată şi-a găsit motivaţia, s-a dezvoltat în spaţiul etnocultural, în climatul familiei, în meandrele istoriei mici, în vâltorile istoriei mari. Antonin Ciolan s-a născut la Iaşi (de cum a început anul 1883), dar strămoşii au fost plutaşi obişnuiţi cu împotrivirile vijelioase ale Bistriţei, au avut caractere puternice, cum au mulţi din ţinuturile Bucovinei. Tatăl era originar dintr-un sat apropiat de Gura Humorului, a învăţat la Mănăstirea din Târgu Neamţ, la Seminarul Iaşului „Veniamin Costache”, şi-a făcut un nume aici ca avocat, profesor de filosofie, a întemeiat un ziar pe care l-a numit „Lupta”. Evit speculaţiile, însă nu-mi pot opri gândul pornit de la acest titlu spre viaţa lungă a fiului său, o luptă continuă.

Vocaţia de conducător a fost evidentă de timpuriu, când Antonin Ciolan s-a supus modei orchestrelor şcolare mici, înfiinţând una la Liceul Internat. Mentalitatea de la începutul secolului XX pretindea tinerilor să aleagă profesii bănoase, astfel că proaspătul absolvent, supus insistenţelor părinteşti, a reuşit la admiterea în Universitatea din Iaşi, Facultatea de Matematică-fizică, ba chiar a intrat la Facultatea de Drept. Dar pasiunea pentru muzică, vocaţia de întemeietor au fost mai puternice: a alcătuit orchestra Seminarului Pedagogic. Ansamblurile Liceului şi Seminarului conduse de tânărul talentat, dinamic au atras respectul profesorilor. Teodor Burada l-a luat pe tânărul Antonin Ciolan în turneele din jurul Iaşului, Gavriil Musicescu l-a admirat cum dirija corul într-un concert la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. A fost ceva, pentru că Musicescu era cunoscut în ţinuturile româneşti ca dirijor de cor, profesor, compozitor, toată lumea ştia cât de pretenţios, de intransigent putea fi. Ce succes mai mare ar fi îndrăznit să spere Antonin Ciolan pe când avea doar 18 ani, decât să dirijeze, alternativ cu maestrul Musicescu, concertele susţinute de corul Mitropoliei la Sankt Petersburg şi Moscova? Împrejurările merită consemnate pentru că între 1944-1945 regimul comunist a interzis orice referiri, iar până în 2012 nu au fost evocate în publicistica, în muzicologia românească¹: ansamblul de voci sosit din Iaşi a fost ascultat la 16 august 1898 în catedrala Kremlinului „Adormirea Maicii Domnului” de ţarul Nicolae al II-lea, familia imperială, prelaţi, oameni politici, mulţi credincioşi, la 21 iulie 1899 la palatul guvernatorului Moscovei, cu prilejul vizitei Regelui Carol I al României în Rusia. Cred că suveranul oaspete a fost impresionat de talentul, de profesionismul foarte tânărului dirijor, impresie împărtăşită, cu siguranţă, apropiaţilor, impresie ce avea să se confirme în anii dintre cele două Războaie Mondiale, apoi în 1942 într-un moment istoric strălucit, la care au participat, la fel, reprezentanţii de vârf ai Casei Regale, ai guvernului, ai Bisericii Ortodoxe Române.

Evident, succesul lui Antonin Ciolan ca dirijor de orchestră, izbânda de peste hotare l-au hotărât: nu „pitacii” (cum avea să povestească mult mai târziu, păstrându-şi vorba moldovenească) au contat pentru el cel mai mult, a contat muzica. Iar dacă „pitacii” au venit, cu atât mai bine, pentru că a ştiut să-i dăruiască. Nici când a făcut parte din Regimentul „4 Vânători” nu s-a lăsat de muzică, organizând în 1904 o fanfară şi o orchestră angajată ulterior spre a susţine pauzele din spectacolele Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”. Orchestra a stârnit interesul spectatorilor, iar direcţiunea a hotărât programarea unor concerte de sine stătătoare. Cum iniţiativa teatrului nu prea a fost susţinută financiar, ca să-şi păstreze ansamblul instrumental Antonin Ciolan a fost nevoit să accepte contractul la berăria „Bragadiru”, tot într-o zonă privilegiată a Iaşului, pe aristocratica stradă Lăpuşneanu. Instrumentiştii nu puteau fi văzuţi, cântau în spatele unei pânze, însă aveau două avantaje: în timp ce cântau, clienţii nu erau serviţi, spre a se păstra tăcerea, iar banii îi mulţumeau pe cei din spatele pânzei!

Ce asculta cu plăcere publicul ieşean din primele decenii ale secolului trecut? Polci, cadriluri, valsuri, fragmente din operete cum era „Fatinitza” de Franz von Suppé, intrată astăzi doar ocazional în repertoriul unor orchestre austriece sau germane. Mai erau ascultate operete româneşti, cunoscută fiind „Baba Hârca” de Alexandru Flechtenmacher. „Stagiul” în orchestre de salon l-a convins pe Antonin Ciolan de urgenţa introducerii muzicii academice în viaţa muzicală a Iaşului, argumente puternice urmând să i se impună foarte repede, odată cu începutul studiilor la Dresda, Leipzig şi Berlin (1909-1913). De altfel, pregătirea, cultura, experienţa adunate până la 26 de ani îl orientau fără echivoc spre tradiţia academică europeană, succesul orchestrelor mici dirijate până atunci datorându-se temperamentului său dinamic, volitiv. Au fost calităţi de mult ajutor în a doua perioadă fastă din viaţa sa – perioada germană. 

¹ Anul publicării primei ediţii a monografiei Antonin Ciolan – inegalabilul maestru al baghetei, ediţia I, „Ecou Transilvan”.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor