Unde au greşit Statele Unite în Afganistan? Explicaţia fostului secretar de stat american Henry Kissinger

„Preluarea talibană a Afganistanului concentrează atenţia pe îngrijorarea imediată reprezentată de extragerea a zeci de mii de americani, aliaţi şi afgani blocaţi în toată ţara. Salvarea lor trebuie să fie prioritatea noastră urgentă. Cu toate acestea, preocuparea fundamentală ţine de modul în care America s-a simţit împinsă să se retragă, în contextul unei decizii luată fără prea multe avertismente sau consultări cu aliaţii sau cu oamenii cei mai implicaţi de-a lungul celor 20 de ani de sacrificiu. Şi de ce provocarea de bază din Afganistan a fost concepută şi prezentată publicului ca o alegere între controlul deplin al Afganistanului sau retragerea completă.   

O problemă de bază a caracterizat eforturile noastre de contra-insurgenţă, din Vietnam până în Irak mai mult de o generaţie. Atunci când Statele Unite riscă viaţa soldaţilor săi, îşi pune în joc prestigiul şi implică alte ţări, trebuie să facă acest lucru pe baza unei combinaţii de obiective strategice şi politice. Strategic, pentru a clarifica circumstanţele pentru care luptăm; politic, pentru a defini cadrul de guvernare pentru a susţine rezultatul atât în ​​ţara în cauză, cât şi la nivel internaţional.     Statele Unite s-au sfâşiat în eforturile de contrainsurgenţă din cauza incapacităţii de a defini obiective ce puteau fi atinse şi legarea lor într-un mod care să fie susţinut de procesul politic american”, susţine Kissinger.   

Obiectivele militare au fost prea absolutiste şi de neatins şi cele politice prea abstracte şi evazive. Eşecul de a le lega unele de celelalte a implicat America în conflicte fără puncte de încheiere şi ne-a făcut pe plan intern să ne dizolvăm într-o mlaştină de controverse.   Am intrat în Afganistan pe fondul unui sprijin public larg, ca răspuns la atacul al-Qaeda asupra Americii, lansat din Afganistanul controlat de talibani. Campania militară iniţială a prevalat cu mare eficacitate. În esenţă, talibanii au supravieţuit în sanctuarele pakistaneze, de unde au dus o insurgenţă în Afganistan, cu ajutorul unor autorităţi pakistaneze.

”Pe măsură ce talibanii fugeau din ţară, am pierdut concentrarea strategică“   

Dar, pe măsură ce talibanii fugeau din ţară, am pierdut concentrarea strategică. Ne-am convins că în cele din urmă restabilirea bazelor teroriste ar putea fi prevenită doar prin transformarea Afganistanului într-un stat modern cu instituţii democratice şi un guvern care să guverneze constituţional. O astfel de întreprindere nu ar putea avea un calendar compatibil cu procesele politice americane. În 2010, într-o opinie ca răspuns la o sporire a trupelor, am avertizat împotriva unui proces atât de prelungit şi invadator încât să-i întoarcă chiar pe afganii non-jihadisti împotriva întregului efort.   

Căci Afganistanul nu a fost niciodată un stat modern. Statalitatea presupune un sentiment de obligaţie comună şi centralizare a autorităţii. Solului afgan, bogat în multe elemente, acest lucru îi lipseşte. Construirea unui stat democratic modern în Afganistan, unde pentru ca o ordonanţă a guvernului să parcurgă uniform toată ţara e nevoie de mulţi ani, chiar decenii şi e în contradicţie cu esenţa geografică şi etnoreligioasă a ţării. Tocmai fracturarea, inaccesibilitatea şi absenţa autorităţii centrale a Afganistanului au făcut din acesta o bază atrăgătoare pentru reţelele teroriste.   

Deşi o entitate afgană distinctă poate fi datată din secolul al XVIII-lea, popoarele sale constitutive au rezistat întotdeauna cu înverşunare centralizării. Consolidarea politică şi mai ales militară în Afganistan a continuat de-a lungul liniilor etnice şi de clan, într-o structură practic feudală, în care brokerii de putere decisivi sunt organizatorii forţelor de apărare a clanurilor. În mod obişnuit, în conflict latent dintre ei, aceşti lorz ai războiului se unesc în coaliţii largi în primul rând când unele forţe externe – cum ar fi armata britanică, în invazia din 1839, şi forţele armate sovietice care au ocupat Afganistanul în 1979 – încearcă să impună centralizarea şi coerenţa.   Şi dezastruoasa retragere britanică din Kabul, în 1842, în cursul căreia doar un singur european a scăpat de moarte sau captivitate, cât şi retragerea sovietică din Afganistan, în 1989, au fost cauzate de o astfel de mobilizare temporară a clanurilor. Argumentul contemporan, conform căruia poporul afgan nu este dispus să lupte pentru el însuşi, nu este susţinut de istorie. Au fost luptători feroce pentru clanurile lor şi pentru autonomia tribală.  

Mai mult, pe adevarul.ro