Vedi… e poi muori. Teatru metafizic

Regizorul îşi asumă un context de conştiinţă, dar mai ales emoţional simbolist – condiţia oricărei reactualizări, istorice sau cu privire la sensul unui text. Expresia de autor diferă, impresiile individuale pasagere ale audienţei sugerează că nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi râu. În intervalul dintre trecut şi prezent, un orizont comun îi reuneşte pe cei doi, deopotrivă autori: mai gravă decât distanţarea de ceilalţi nu poate fi decât distanţarea de noi înşine. Un singur gând, în mod egal, motiv de înmărmurită tristeţe şi de infinită tandreţe.

Simbolismul asumat de Afrim nu exclude realismul. Magicul e reconfirmat ca mister. Suprarealismul se topeşte în imponderabil pe măsură ce se desfăşoară contrastul dintre interior şi exterior, cu un touch expresionist (rolul de travesti Mătuşa/Unchiul din „Intrusa”, simbolizând moartea, un Horia Veriveş energic şi dezlănţuit ca o prelungire a forţelor naturii, căutând soluţii de descifrare a destinului, în supranatural – cartea secretelor). Onirismul întâlneşte teatrul metafizic.

Dintotdeauna, regizorul Radu Afrim a jonglat cu stihiile, cu lucrurile despre care nu se poate vorbi (printre care, iată, moartea); mereu a poziţionat un offline, în invizibil, dincolo de porţile zăvorâte, pe dinăuntru, ale sufletului. Acum, mai mult ca niciodată, vizibilul şi invizibilul nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi credinţe. Uşile spre insondabil se închid, totuşi graniţele dintre lumi se pierd.

„Intrusa” şi „Şapte prinţese” sunt ambele drame de marionete, diferit interpretate regizoral. În prima, Afrim construieşte teatru fără situaţie scenică şi fără personaje. Acţiunea scenică e intens interiorizată, ceea ce generează o stare de încordare, o tensiune care seamănă cu aşteptarea sau grija. Personajele nu sunt decât paroxisme scenice. Metaforele din poeme sunt plasticizate prin decoruri, simboluri sau roluri. Simbolurile nu abundă, ci devin atmosferă scenică, alături de sound-ul grav, dar aerat. Imagini audiovideosenzoriale sunt create prin intermediul abilelor tricks (proiecţie, atmosferă de pâclă, voci în ecou).

Deşi toţi se tem de ceva ce ar putea veni de afară, moartea s-a insinuat deja printre ei, înăuntru. Bunicul orb (Oarba/Ada Lupu) vede cel mai puţin în exterior şi cel mai mult în realitate, în invizibil. Vede prin somn, vede în vis, vede moartea din mijlocul celorlalţi. Mama fetei care vede cu ochii închişi, mai bine decât cei cu ochii larg deschişi, moare pentru ca pruncul de-abia născut să se trezească.

În a doua, Afrim adaptează teatrul de marionete la nevoia actuală de coregrafic şi teatru german. În acelaşi timp, îl interpretează în sensul diluării contururilor suprarealismului în simbolism, fără a nega realismul. În prim-plan, actorii sunt reliefaţi (Regele/Emil Coşeru, Regina/Puşa Darie, Marcellus/Răzvan Conţu); în interior, se delimitează un loc atopic şi se lucrează preponderent prin compoziţie coregrafică. Astfel că teatralul din exterior e contrapunctat, in vitro, de corul coregrafic stihial al celor şapte fete.

Moartea Ursulei în somn, poate la fel de tenebroasă ca cea a mamei primei Ursula maeterlinckiană, nu mai e la fel de tristă, nu duce la disperare. În sensul că simbolurile sunt mai aproape de ceea ce numim soluţii regizorale (corabia cu pânze de lemn, masca veneţiană). Mai mult, acţiunile scenice îşi fac apariţia (pe fondul coborârii simbolice a lui Marcellus în Infern şi a încercării eşuate de a o recupera pe Ursula, cea cuprinsă de un somn de moarte). Dubluri de personaje se intersectează şi sunt substituite (Ursula, înainte şi după ce o vizitează umbra morţii). Marcellus preia din energia Reginei când o găseşte pe Ursula. Privind înapoi, ochii se închid, într-o zi de iarnă, pentru a vedea ceea ce oamenii de rând nu pot. Vedi Napoli e poi muori, e poi… rinasci.

Umbra se deplasează spre „Interior”, dramă a inconştientului, prilej pentru ca teatrul afrimian al arhetipurilor să întâlnească teatrul metafizic. Subteranele inconştientului se asociază cu grădini de fundal, pasaje ori uşi secrete. Mitologia este vizitată prin analogii infinite. Trei piese triste se pretează la interpretări multistratificate, polifonice.

Prin absenţa duetului Străinul-Bătrânul, din drama originală, Afrim conferă corpul poetic din care se constituie prezenţa monologică a fetei înecate (absolut răvăşită şi răvăşitoare, fabuloasă, Ada Lupu). Sufletul se întoarce şi vede prin fereastră viaţa tăcută, aproape ritualică a propriei familii trăind, de la o clipă la alta, iluzia securităţii. Stările de spirit explodează (dezlănţuirea mamei/Livia Iorga, cu tamburina, focul de artificii declanşat de puşca tatălui), contrapunctate de partida de sex cu servitoarea şi de ţigara de după.

Întâlnirea fetei/Ada Lupu cu Străinul/Răzvan Conţu e încărcată de mister. Întâmplarea Ofeliei este reiterată cu un Hamlet castrat de neputinţa de a privi oamenii în suflet. Cu un inel mic pe deget şi margarete sălbatice drept ofrandă, fata este adusă acasă. Într-o stranie circularitate, stările descrise scenic sugerează perplexitate: de data aceasta, copilul doarme liniştit şi nu se mai trezeşte.

Picturalul în aluzii (Matisse, „Dans”, tablouri flamande), translaţia dintre expresie şi sugestie, proiectarea ori verbalizarea simbolurilor (petale de trandafiri, crinul, piese de şah), simbolurile metatextuale (strugurele verde, merele verzi şi roşii din coş, insula – imaginea trupului fetei înecate pe o piatră, floarea care se deschide, păpuşa), deschiderea spre dubla imagistică (atunci când tabloul din scenă e dublat de proiecţie anticipativă, concluzivă sau de perpetuare a stării), gesticulaţia controlată a actorilor, evitarea interpretării psihologice, contrapunctarea dramei prin teatralitate, teatralitatea contrapunctată prin stihial, situarea în aspaţialitate şi atemporalitate, magia invizibilului contribuie la transpunerea simbolismului interiorizat, oniric al lui Afrim în realism metafizic.

(Trei piese triste după „Intrusa”, „Şapte prinţese” şi „Interior” de Maurice Maeterlinck, regie, scenariu şi univers sonor: Radu Afrim, cu: Ada Lupu, Ionuţ Cornilă, Diana Roman, Horia Veriveş, Diana Vieru, Puşa Darie, Emil Coşeru, Răzvan Conţu, Diana Raluca Amitroaie, Livia Iorga, Alexandra Azoiţei, Ioana Fuciuc, Georgiana Zmău, Smaranda Mihalache, scenografia: Cosmin Florea, video: Andrei Cozlac, coregrafie: Radu Alexandru, aranjament şi pregătire muzicală: Diana Roman, premiera: 11 martie 2021, orele 19, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)