Centenarul Marii Uniri. O perspectivă catolică şi nu numai

Am perceput şi eu acest adevăr simplu, participând, în vară, la o sesiune ştiinţifică organizată de către Epis­copia Romano-Catolică de Iaşi, iar recent la cea pre­gătită de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucu­reşti şi Facultatea de Teologie Romano-Cato­li­că. Este un sentiment tonic să constaţi cum o minoritate religioasă, care este parte a unei Biserici universale, elogiază patria comună şi contribuţia sa la promovarea ideii şi a idealului reîntregirii de neam. La început a fost ideea romanităţii românilor, iar aceasta s-a născut şi a rodit în conştiinţe, datorită contactelor cu marea cultură catolică occidentală.

De acolo au preluat-o Miron Costin, Stolnicul Con­stantin Canta­cuzino ori Dimitrie Cantemir. Şi tot fascinaţia ori­ginilor i-a îndrumat pe Fericitul Ieremia Valahul ori pe legendarul Badea Cârţan în Cetatea Eternă. Catolicii români, atât de rit occidental cât şi oriental au avut mereu conştiinţa apartenenţei la un spaţiu comun de civilizaţie, dar şi de destin. Convins de aceste adevă­ruri, am primit cu toată deschiderea invitaţia la cele două reuniuni de aleasă ţinută ştiinţifică şi naţională. Cea de dată recentă, desfăşu­rată sub patronajul IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti, membru de onoare al Academiei Ro­mâne şi în organizarea părintelui academician Wilhelm Dancă, decan al Facultăţii de Teologie Ro­mano-Catolică, mi-a întărit convingerea că România a devenit modernă atunci când a înţeles că este patria comună a tuturor fiilor ei, iar diversitatea religioasă este o bogăţie şi o oportunitate.

Am avut convingerea, participând la cele două reuniuni, că patriotismul nu este apanajul majorităţii şi cu atât mai puţin proprietatea cuiva. Importanţa ce s-a dat evenimentului, prin participarea alături de Excelenţa Sa Ioan Robu, a nunţiului apostolic, ES Miguel Maury Buendia, a PS Dr. Mihai Frăţilă, Episcop Greco-Catolic de Bucu­reşti, a corpului profesoral, a preoţilor din arhidiaceză, a unor distinşi intelectuali laici, a studenţilor şi a numeroşi membri ai congre­gaţiilor catolice mi-a confirmat că Centenarul Marii Uniri este asumat cu egală îndreptăţire de către comunitatea catolică din România.

Marele Război i-a prins practic pe toţi europenii în vertijul său devastator. Pentru români, acesta a repre­zentat oportunitatea de a-şi împlini visul întregirii. Am căzut şi ne-am înălţat în anii războiului, am dus povara delăsării şi superficialităţii în pregătirea mora­lă şi materială a armatei şi a populaţiei, dar am ştiut, în final, să cădem în balanţa istoriei prin tot ce aveam mai bun. Am învăţat că pentru a izbândi patriotismul de paradă poate fi un rău sfetnic. Am redescoperit calităţile uitate sau ignorate ale neamului nostru ţărănesc. Acestuia i s-a adresat Regele Ferdinand cel Loial, poporului din tranşee atunci când i-a cerut să salveze ţara şi tronul, iar apoi să beneficieze de pământul udat cu sângele său. Lui şi nu „patrioţilor de profesie“, adică politicienilor panglicari.

Am fost încântat să văd cum comunicatorii au surprins problematica războiului în toată complexitatea lui şi au înţeles să evidenţieze un fapt mai puţin cu­nos­cut de majoritari: contribuţia militară, diplomatică şi jertfa de sânge a catolicilor români în Războiul pentru Reîntregire. Distinsul intelectual, preot academician Wilhelm Dancă, amfitrionul evenimentului a deschis lucrările glosând despre patriotism şi naţionalism, adică despre concepte care nu ar trebui în nicio situaţie să fie confundate, opţiunea domniei sale fiind lesne deductibilă. Venind de la Iaşi, dr. Dănuţ Doboş, de la Departamentul de Istorie al Episcopiei Roma­no-Catolice, a surprins într-un execelent film documentar, situaţia ingrată în care s-au aflat preoţii din Arhidieceza de Bucureşti, arestaţi în urma unui ordin guvernamental care-i privea pe cetăţenii statelor inamice, recte din Puterile Centrale.

Deşi practica era curentă în situaţii de război, România neinventând acest tip de măsuri, arestarea preoţilor pe criteriul ce­tăţeniei nu a fost mai puţin dureroasă, ea generând suspiciuni colective şi discriminări nefericite, cu im­pact asupra opiniei publice. Preot Lect. Dr. Fabian Doboş a abordat tema contribuţiei credincioşilor din Dieceza de Iaşi la Războiul de Reîntregire. Docu­mentele invocate în cauză mărturisesc despre aceea că toţi romano-catolicii chemaţi sub arme şi-au făcut datoria faţă de ţară şi rege.

Dinasticismul era temeinic înrădăcinat în aceste comunităţi şi el nu a întârziat să genereze convingeri patriotice. Luc Verly şi Emanuel Cosmovici au evocat implicarea Monseniorului Vla­dimir Ghika în evenimentele care au condus la Marea Unire. Acţiunile diplomatice ale prinţului în Franţa şi Italia, foarte puţin cunoscute, binemerită a fi integrate diplomaţiei războiului. Cunoscut ca antantofil fără rezerve, venerabilul Vladimir Ghika, astăzi bea­tificat, a iniţiat legături diplomatice şi a cultivat simpatii pro-româneşti în mediile catolice occidentale.

Despre participarea lui Iuliu Hossu la Marea Unire, aşa cum este aceasta reflectată în dosarele de la CNSAS a vorbit Drd. Carmen Elena Potra, de la Universitatea din Bucureşti. Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, ridicat ulterior la rangul de Cradinal „in pectore“ descinde din ilustra tradiţie patriotică şi fa­milie intelectuală a Şcolii Ardelene. Cunoscut în­deobşte ca cel căruia i s-a încredinţat, la 1 decembrie 1918 citirea Actului de Unire a Transilvaniei cu România, în semn de preţuire pentru rolul jucat de către Biserica Greco-Catolică la marea operă a rege­nerării şi a reîntregirii naţionale, ilustrul păstor şi militant naţional a avut o contribuţie semnificativă şi la consolidarea actului de la 1 decembrie 1918, prin integrarea ardelenilor în România întregită.

A plătit chiar din primul an de comunism cu închisoarea şi apoi domiciliu forţat şi a trăit să-şi vadă obştea risipită la comanda ocupantului bolşevic. Documentele din arhiva CNSAS dezvăluie calvarul acestui mare patriot şi cleric român. Preotul Drd. Petru Ciobanu de la Episcopia Romano-Catolică de Chişinău a evocat trecerea catolicilor din Basarabia sub jurisdicţia Diecezei de Iaşi, văzută ca o consecinţă a Marii Uniri. Puţini români cunosc faptul că această minoritate basarabeană a fost la rândul ei prezentă în arhitectura actului de la 27 martie 1918. În fine, subsemnatul am evocat personalitatea arhiepiscopului de Bucureşti Raimund Netzhammer în anii războiului, dar şi rolul jucat de către ilustrul cărturar în relaţiile cu administraţia de ocupaţie germană, cu Familia Regală, politicienii şi intelectualii români. Cărturarul îndrăgostit de România, de cultura şi de oamenii săi, de antichităţile dobrogene a trebuit să plătească prin pierderea scau­nului arhiepiscopal în anul 1924, în contextul unor intrigi şi a unei campanii de denigrare.

Nu vom încheia aceste notaţii sumare înainte de a exprima un gând despre gazda generoasă a reuniunii, ES Ioan Robu. Îl întâlnesc pentru a doua oară şi am fost încântat de căldura sa umană, rafinată de cultură şi de un umor natural, precum şi de simplitatea vieţii sale, împărţită în solidar cu obştea slujitorilor. Înaltul ierarh, care ne-a întâmpinat pe toţi cu dragoste şi preţuire, trăieşte modest, într-o chilie, ca un bătrân frumos, adică, în traducere, ca un călugăr.