Hop şi-aşa…

Ştim cu toţii formula odinioară în vogă: România = „o ţară eminamente agricolă”. Ea ar trebui astăzi modificată, iar noua versiune e de fapt derivată din prima: România = „o ţară eminamente folclorică”.

E vorba despre omniprezenţa muzicii populare la radio, la televiziune, în sălile de spectacol, la nunţi, la botezuri, la tot felul de petreceri, ceea ce ne-ar putea face să credem că folclorul e viu şi că resursele sale creatoare sunt, în chip miraculos, inepuizabile. Iată, de exemplu, televiziunea. Există mai multe posturi TV care transmit exclusiv muzică populară, ceea ce, în fond e normal, întrucât există mai multe canale TV ce transmit muzică rock sau evenimente sportive. Dar pe lângă posturile „dedicate” (ca să folosesc un cuvânt de care se abuzează şi care apare în cele mai absurde contexte), folclor din belşug ne oferă şi televiziunea publică, şi PROTV (la „Românii au talent”), şi televiziunile zise de ştiri. La TVR o uriaşă popularitate pare să aibă cântăreţul care s-a botezat Fuego. Avem a face cu o apariţie de un kitsch enorm: respectivul are o costumaţie bizară, ceva între prezentator la circ şi portar la un hotel cu pretenţii, se uită languros către camera de luat vederi, e secondat de o mică trupă de dansatori ce dau impresia că tocmai învaţă câteva mişcări de bază, reia şi „adaptează” şlagăre celebre şi lansează, frenetic, melodii care seamănă toate între ele. Din când în când, spectacolul e cu public, format din doamne pensionare care se uită cu adoraţie la idolul lor. Regăsim kitschul absolut la două televiziuni pretinse „de ştiri” (în fapt, de propagandă şi manipulare), Realitatea şi România TV, cu ocazia unor sărbători importante – Crăciunul, Anul Nou, Paştele, 1 decembrie: atunci, „vedetele” posturilor, împreună cu o adunătură de cântăreţi şi politicieni care acceptă să se prostitueze, se dau în spectacol, cântă (fals) şi ţopăie (penibil). La posturile consacrate exclusiv muzicii populare vedem solişti evoluând într-un peisaj idilic, de carte poştală, cu copaci, flori, case din lemn, fântâni etc. şi cu un grup de figuranţi care nu facă altceva decât să se ţină de mână şi să facă, lent, un pas la dreapta şi unul la stânga: avem, aşadar, şi culoare locală şi mişcare scenică. Un străin care vede aceste imagini ar putea crede că suntem o ţară încremenită în timp.

Cât sunt de autentice toate aceste cântece cu texte de regulă inepte şi cu un deficit flagrant de inventivitate în ce priveşte linia melodică? Nu sunt specialist, dar teamă mi-e că gradul lor de originalitate este egal cu zero. Se reia o practică mai veche: în regimul comunist era insistent cultivat aşa-zisul „folclor nou”, care cânta bucuria ţăranului când se înscria în colectivă sau dragostea lui nemărginită pentru conducătorul ţării şi a lui tovarăşă de viaţă. Existau atunci în fiecare judeţ Casele de creaţie populară (chiar: mai există şi astăzi?) a căror menire principală era să stimuleze producţia folclorică. Ca să nu mai spunem de Festivalul Cântarea României, alt prilej de omagii greţoase la adresa Partidului şi a liderilor săi precum şi de punere în circulaţie a unor compoziţii „folclorice” improvizate. Să fi pervertit iremediabil acea mascaradă gusturile şi simţul critic al românilor?

Şi simţul măsurii, adaug, pentru că excesul dăunează grav sănătăţii mintale. A asculta numai un anumit tip de muzică, a vedea numai un anumit gen de emisiuni creează dependenţă şi limitează drastic orizontul spiritual. Din păcate, fenomenul a devenit parte a cotidianului: la petreceri manelele fac casă bună cu sârbele, oricât de simandicoasă o nuntă nu mai are haz dacă nu culminează într-o ţopăială generală, cu chiuituri şi strigături. Trivializarea folclorului pare, acum, ireversibilă.

Iar partea cea mai tristă este că, atunci când îl întrebi pe un director de programe TV de ce tolerează aceste derapaje, ţi se răspunde (aşa cum mi s-a întâmplat mie) că „asta cere publicul”. Hrănit cu surogate, publicul a devenit incapabil să aprecieze ceea ce este autentic şi valoros.

Publicitate și alte recomandări video